Nicolae Iorga, personalitate de excepție a Neamului Românesc

in Lecturi la lumina ceaiului

La 5 iunie 2019, s-au împlinit 148 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga, un titan al culturii românești interbelice, cărturar, savant de talie mondială, istoric (al istoriei românilor, orientalist, byzantinolog, turcolog, al istoriei universale, arheolog), istoric literar, scriitor, economist, politolog, etnograf, istoric de artă, pedagog, om politic.

S-a născut pe 5/17 iunie 1871 la Botoșani și a murit în 27 noiembrie 1940, la Strejnicu, județul Prahova. Tatăl său, Nicu Iorga, era avocat, iar mama, Zulnia Arghiropol, era fiica Elenei Drăghici, femeie cultă, cunoscătoare a limbilor germană și franceză și care a publicat traduceri din limba franceză. A întocmit și o antologie literară. Fratele ei, Manolache Drăghici a publicat Istoria Moldovei pe timp de cinci sute de ani pîîn zilele noastre.

Nicolae Iorga urmează clasele primare la Școala Marchian din Botoșani (1878-1881), primele cinci clase secundare la Liceul Larian, din aceeași localitate (1881-1886) și clasa a VI-a, la Liceul Național din Iași. După susținerea Bacalaureatului (1888) se înscrie la Universitatea din Iași, Facultatea de Istorie și Literatură. După un an, obține diploma de licență (1889) și este pedagog la un pension (1889-1890). În anul 1890 se căsătorește cu Maria V. Tasu, fiica jurnalistului Tasu.

În anul 1890, Nicolae Iorga primește bursa ,,Iosif Nicolescu”, cu care pleacă patru ani în Franța și Germania (1890-1894). La Paris se înscrie la École Practique des Hautes Études, secția de istorie-filologie. Pentru elaborarea tezei, Nicolae Iorga efectuează două călătorii la Londra și Roma (1891). Se înscrie la Universitatea din Berlin în ianuarie și frecventează cinci luni cursurile, după care, în iunie, trece la Universitatea din Leipzig (1893). În acest an, la 25 martie devine diplomat al Școlii practice de înalte studii din Paris, iar la 4 august obține titlul de doctor al Universității din Leipzig. Continuă să studieze arhivele din Dresda, München, Nürnberg, Innsbruck, Veneția, Milano, Torino (1894). Revine în țară la 28 septembrie și i se oferă suplinirea catedrei de Istorie universală la Universitatea din București, unde ține prima lecție universitară la 1 noiembrie 1894. La 7 aprilie 1897 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada următoare își concentrează atenția asupra călătoriilor și studiilor în țară (1900-1907). Se stabilește la Vălenii de Munte, unde pune bazele unui așezămînt de cultură, denumit Universitatea populară (1907).

Nicolae Iorga este ales deputat pînă în 1940. În 1910, devine membru plin al Academiei Române. Participă pentru prima dată la un congres internațional de istorie la Londra (1913). Împreună cu Vasile Pârvan și G. Murgoci, Nicolae Iorga pune bazele Institutului Sud-Est European (1914). Înființează Revista Istorică (1915), pe care o va conduce pînă în anul 1940. Nicolae Iorga devine președinte al primei Adunări a deputaților din România Mare (1918). În anul 1920, pune bazele primului teatru popular. Anul următor, ține prima lecție la Sorbona, iar în 1923 este numit membru corespondent al Academiei Suedeze. În anul 1927, Iorga efectuează călătorii în Franța, Danemarca, Suedia, Elveția și Italia. Primește titlul de Doctor Honoris causa al Universității din Geneva, la 1 martie 1927. În același an, ia parte la Congresul de Byzantologie de la Belgrad, ca reprezentat al Academiei de Inscripții din Paris. De asemenea, vorbește la Napoli despre Italia de Sud și România. În anul 1928, continuă să țină lecții la Sorbona, apoi la Madrid, Lisabona, Coimbra, Porto și Milano, și participă la Congresul Internațional de Istorie de la Oslo. În anul 1929, ține numeroase lecții la Paris, în Spania și Italia. În anul 1930, călătorește trei luni în America de Nord și ține lecții la numeroase universități, strînse în lucrarea My american lecture. Nicolae Iorga inaugurează Casa română din Veneția (aprilie 1930), ia parte la Congresul Internațional de Istorie de la Londra și primește titlul de Doctor honoris causa al Universității din Oxford (3 mai 1930). Conferențiază la Berna și Zürich.

La 17 aprilie 1931, este numit Preșe­dintele Consiliului de Miniștri, iar la 25 decembrie 1932 i se conferă titlul de Doctor honoris causa al Universității din Roma. În anul 1933 participă la Congresul de Istorie din Polonia, iar în 1934 călătorește din nou în Franța și Italia.

În anul 1935, Iorga lansează ideea înființării unei universități latine la Coimbra, iar în 1936 este inițiatorul Adunării de la București a Comitetului de istorie, la care au participat istorici de renume ca Temperley, Amantos, Koht, Dembinski, Leskaris. La 1 aprilie 1937, inaugurează Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, care-i va purta numele. Ultimii ani sînt consacrați scrierii istoriei românilor și a unor lucrări privind Byzanțul, care îi vor conferi lui Iorga, pe lîngă faima de mare specialist al istoriei universale, și pe aceea de redutabil byzantinolog. În noiembrie 1940, marele cărturar este asasinat.

Opera lui Nicolae Iorga a început să se închege încă din anii studiilor liceale și universitare, apoi a căpătat direcții precise în timpul studiilor în străinătate. Aprecierile din țară și de peste hotare sînt numeroase și, întotdeauna, elogioase. Lucrările de doctorat de la Paris (Philippe de Mézières 1327-1405 et la croisade en XIV-ème siècle) și Leipzig (Thomas III, Marquis de Saluces) vădesc un spirit enciclopedic și profund umanist. La Congresul Internațional de Istorie de la Londra, Iorga prezintă Bazele necesare unei noi istorii a Evului Mediu, prin care se așază temelia unui nou concept de istorie universală. În 1921, la împlinirea vîrstei de 50 de ani, lui Iorga i se oferă la București un volum omagial, cuprinzînd aprecierile unor personalități ale culturii române la adresa savantului de talie mondială. În 1923, la Congresul Internațional de Istorie de la Bruxelles, Nicolae Iorga uimește auditoriul prin elocința și puterea de evocare a trecutului medieval, prin profunda analiză a evenimentelor, în comunicarea România dunăreană în veacul al VI-lea și barbarii. Vorbește la Institutul Franței despre Părăsirea Daciei de Aurelian, iar la Geneva, despre Așezămintele din sud-estul Europei (1924). Nicolae Iorga conferențiază la Cercle artistique din Bruxelles despre Figuri reprezentative ale istoriei românilor, la Strasbourg despre Rase și politică în sud-estul european, la Geneva despre Definiția literaturii byzantine (1925).

Cu prilejul călătoriilor din Apus, un romanist îl compara cu un imens copac, adînc înrădăcinat, însă, în pămîntul lui (1927). Cu prilejul conferirii titlului de Doctor honoris causa al Universității din Oxford (1930), i se face, în latinește, un vibrant și emoționant elogiu academic, în care Iorga este prezentat ca un bărbat, în multe învățat și în multe scriitor, numit Titus Livius al Daciei, care a scris opere istorice în patru limbi, mergînd pînă la izvoarele cele mai ascunse. El a scris nu numai despre faptele românilor, nu a înfățișat numai monumentele, ci a străbătut, cu curiozitatea lui Plinius, arta, a cercetat obiceiurile și așezămintele tuturor neamurilor din părțile de miazăzi și de soare-răsare ale Europei. Istoricul Bruchesi afirma că Iorga ar fi fost în fruntea gloriei Renașterii dacă ar fi trăit în acea epocă. În sfîrșit, cu prilejul împlinirii a 60 de ani (1931), i s-au oferit mai multe volume omagiale în care semnează personalități de prestigiu din țară și străinătate. La fel, principalul istoriograf al operei lui Iorga, Barbu Teodorescu, afirmă că savantul a căutat să fie un istoric în sensul lui Ranke și Michelet, un vizionar, un profet, dar și un poet al istoriei. Opera lui Nicolae Iorga, de o mare vastitate și varietate, este greu de cuprins exhaustiv.

Lucrări de referință: Articole despre politica germană a lui Bismarck, publicate în ziarul Românul, al unchiului său, Emanoil Arghiropol, 1884; Viața și opera lui Manolache Drăghici, în Arhiva lui A.D. Xenopol; primele monografii închinate lui Filimon, Creangă, Veronica Micle, 1890; Primul volum de documente din colecția Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, 1895; Rapoarte consular prusiene din Iași și București (1763-1844) în colecția Hurmuzaki, 1897; Pretendenți domnești, comunicare ținută la Academia Română, 1898; Notes et extraits pour servir à lʹhistoire des Croisades au XV-e siècle, șase vol. între 1899 și 1916; Acte din Sec. al XVI-lea (1517 – 1612) relative mai ales la domnia și viața lui Petru Șchiopul (vol. XI din Hurmuzaki), 1900; Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, 1900; Istoria literaturii române în Secolul al XVIII-lea, 1901; Sate și preoți din Ardeal, studiu, 1902; The Byzantin Empire, Anglia, 1907; Istoria literaturii române în Secolul al XIX-lea, vol. I, 1907; Istoria Imperiului Otoman, cinci volume, 1908-1913; Istoria bisericii române, 1908; Istoria Românilor (primul manual școlar al lui Iorga), 1908; Istoria universală (manual), 1908; În era reformelor, primul volum cu discursuri politice, 1909; colaborează la Meyer Lexicon cu Istoria hunilor, bulgarilor, românilor, maghiarilor și a țiganilor, 1909; Oameni care au fost, vol. I, 1911; Mihai Viteazul, dramă istorică, 1911; Partea Românilor din Ardeal și Ungaria în cultura românească, 1911; Însemnătatea românilor în istoria universală (trei lecții de istorie), 1912; Portul popular românesc, 1912; Istoria statelor balcanice, 1913; Istoria românilor, în zece volume, 1936-1939.

Articole: Chestiunea Mării Mediterane; Veneția în Marea Neagră; Venezia e la Peninsola dei Balcani; Un act românesc privitor la începutul culturii bulgare; Viața și domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu; Scrisori inedite ale lui Tudor Vladimirescu din anii 1814-1815; Muntele Athos în legătură cu țările române; Fundațiile religioase ale domnilor români în Orient, 1914; Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, 1915, vol. II, 1916; Situația agrară, economică și socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu, 1915; Dreptul la viață al statelor mici, Cuvîntare ținută la Academia Română, 1915; Istoria românilor din Peninsula Balcanică, 1919; Histoire des Roumains et leur civilisation, 1920; Papi și împărați, 1921; State și dinastii, 1922; Orient și Occident în Evul Mediu, Pătrunderea ideilor apusene în sud-estul Europei, Cursuri ținute la Sorbona, 1923; Points de vue sur l’histoire du Commerce; Les plus anciens Etats slavo-roumains, 1925; I genovesi nel Mar Nero; Istoria comerțului românesc, 1925; Essai de synthèse de l’humanité, patru volume, 1926-1928; Istoria industriei la români, 1927; Războiul de independență al României, 1927; Evoluția ideii de libertate, 1928; Istoria românilor prin călători, patru volume, 1928; Istoria învățămîntului românesc, 1928; Drumurile de comerț, creatoare ale statelor românești, 1928; Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1929; Patru conferințe despre Armenia, 1929; Moyen-Age et Antiquité, 1930; America și românii din America, 1930; Une ville roumaine devenue slave: Raguse, 1931; Note asupra istoriei Spaniei, 1931; Acte privitoare la marele război, 1932; Supt trei regi, 1932; Ospiti romeni in Venezia, 1932; O altă istorie universală, 1933; Vechea artă religioasă la români, 1934; La place des Roumains dans l’histoire universelle, trei volume, 1935; Românii în străinătate de-a lungul timpurilor, 1935; Istoria Bucureștilor, 1938-1939; Discursuri parlamentare, trei volume, 1938-1939; Etudes byzantines, două volume, 1938-1939; Două pagini din istoria fanarioților, 1940; Problema Unirii Principatelor la 1855-1859, 1940; Individualism și solidarism în dezvoltarea istoriei, 1940.

Ing. Mircea Pîrlea

Biblioteca Județeană Satu Mare

Bibliografie:

1. * * * * * * – Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, volumul II, G-O, Editura Geneze, București, 2000

2. * * * * * * – Enciclopedia Universală Britannica, volumul 8, I-K, Editura Litera, București, 2010

Păreri și opinii