Primii voievozi și eroi români ai Transilvaniei: Gelu, Menumorut și Glad

in Lecturi la lumina ceaiului

În Anul Centenarului Unirii, am socotit că este necesar să amintim faptele de vitejie ale primilor voievozi români din Transilvania, care au oprit expansiunea maghiarilor în Ardeal și Banat: Gelu, Menumorut și Glad.

Gelu a fost un mare voievod român, care a stăpînit în Podișul Transilvaniei, în regiunea Someșurilor, centrul puterii sale fiind Cetatea Dăbîca (Dlubocu = înfundătură, adîncitură), situată la 30 km nord-est de Cluj-Napoca. Stăpînirea lui Gelu se situează la sfîrșitul Secolului al IX-lea (896), dar nu se știe cît a durat domnia sa și cînd aceasta a luat sfîrșit.

Gelu domnește în perioada de început a expansiunii statului feudal maghiar creat în pusta Panoniei de către triburile asiatice de origine fino-ugrică. Primul voievodat român atacat de unguri a fost condus de Menumorut. În timp ce se desfășura acest atac, cel mai faimos conducător militar al regelui Arpád, pe nume Tuhutum, se îndrepta cu oștile sale spre voievodatul lui Gelu.

Auzind că oștile conduse de Tuhutum pătrunseră prin sate și se îndreptau spre centrul puterii sale, Gelu se pregătește de rezistență. Despre lupta de apărare a voievozilor români împotriva pătrunderii maghiare ne informează „Cronica anonimă maghiară” (Gesta Hungarorum = Faptele ungurilor), scrisă în Secolul al XII-lea de către notarul anonim al regelui Bela al II-lea sau Bela al III-lea.

Acest Anonymus descrie și lupta condusă de Gelu, precum și deznodămîntul ei. Gelu și-a strîns oastea și a pornit călare ca să-l oprească pe Tuhutum la porțile Meseșului. Planul lui Gelu consta în ocuparea unei poziții întărite, bună de apărat. Tuhutum ajunge însă înainte pe malurile Rîului Almaș, un afluent al Someșului. Armatele ajung față în față, avînd între ele apa Someșului. Gelu, deținînd o oaste mică, dar formată din arcași iscusiți, a încercat să aibă inițiativa și, cu săgeți bine țintite, să împuțineze din numărul oastei dușmane înainte de angajarea bătăliei finale. Dispunînd de forțe copleșitoare, Tuhutum își împarte oștile în două, izbutind să străpungă zidul arcașilor și să-i înconjoare pe români. Gelu își strînge resturile oștirii și se retrage spre fortăreața sa, situată lîngă Zomus (Someș), însă nu a ajuns acolo. Știind că în acel loc Gelu cu greu ar mai fi putut fi înfrînt, Tuhutum îl ajunge lîngă Rîul Copus (Căpușul de azi, un afluent al Someșului), silindu-l la o luptă cu totul inegală. În fruntea oștii sale, Gelu cade rănit în luptă. Pentru a nu-l prinde de viu dușmanii (ca și Decebal odinioară), el aleargă pe cal, departe, în cîmpie. Nu i se cunoaște mormîntul.

Dar poetul George Coșbuc, pentru a eterniza fapta lui eroică, îi închină o poezie, ,,Moartea lui Gelu”, unde calul, prietenul lui credincios, este menit a-i îndeplini ultima dorință, aceea de a rămîne în pămîntul străbun: ,,Tu sapă-mi mormîntul la margini de apă,/ Și-n urmă cu dinții mă prinde/ Și-aruncă-mă-n groapă”.

Gelu reprezintă simbolul luptei și jertfei pentru apărarea pămîntului străbun.

Menumorut stăpînea peste Țara Crișurilor, între rîurile Tisa, Someș și Mureș, cu centrul la Cetatea Biharea (Bihor). De aceea, Menumorut mai este numit și dux Bihorensis. Între hotarele voievodatului său străjuiau și două alte mari cetăți: ,,castrum Zotmar” (Sătmar) și ,,Zyloc” (Zalău). Atît formațiunea politică de sub conducerea lui Menumorut, cît și celelalte două amintite prezentau un caracter statornic; conducătorii lor promovau relații cu statele vecine și, ceea ce este mai important, aveau conștiința unor tradiții de cîrmuire politică.

Cînd Arpad pornește expansiunea spre pămînturile românești, prima este atacată ,,Țara lui Menumorut”. Formele de organizare din Transilvania erau, deci, mult mai vechi decît cele menționate de Anonymus (Secolul al X-lea). Chiar Menumorut le spune trimișilor lui Arpad – Usubun și Veluc – că țara de azi au stăpînit-o și strămoșii lui și că se bucură de sprijinul împăratului de la Byzanț. Aceasta întrucît Arpad pretindea ,,ca din drepturile strămoșului său, regele Attila, să-i cedeze pămîntul de la Fluviul Someș pînă la hotarul Nirului, pădure în stînga Tisei” (Informațiile din Anonymus, în Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. I).

De remarcat faptul că solii lui Arpad se prezentaseră la Biharea cu daruri. Voiau să cîștige bunăvoința lui Menumorut fără luptă, printr-o abilă acțiune diplomatică. Menumorut i-a primit bine și i-a ospătat, probînd dorința de a trăi în pace cu vecinii. Răspunsul lui este plin de demnitate: ,,Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, domnului vostru, că teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată cîtă vreme vom fi în viață…”. Invocarea alianței cu puternicul împărat de la Byzanț demonstrează că Menumorut era un conducător vestit în epocă.

Înțelegînd că Menumorut nu se va supune fără luptă, Arpad își trimite oștile, care atacă cetatea Satmar (Satu Mare). Avea oștire numeroasă, arme bune și experiența încălcării de pămînturi ce nu le aparțineau. Deși rezistența românilor a fost îndîrjită, superioritatea numerică și în armament a asediatorilor și-a spus cuvîntul. Pătrunzînd în fortăreață, asediatorii fac prizonieri pe românii găsiți în viață. Apoi lupta continuă. Înaintînd spre porțile Mezeșului, oștile conduse de Tuhutum ajung la Zyloc (Zalău). Menumorut alege tactica retragerii. Voia să organizeze o puternică apărare pe Rîul Criș, fapt relatat de Anonymus în cuvintele: ,,Au început românii să păzească fluviul Criș”. Văzînd aceasta, căpeteniile maghiare, speriindu-se că nu vor putea obține biruința, pornesc cu oști numeroase, cu scopul spargerii apărării voievodului român: ,,Au hotărît ca marginea regatului lui Arpad să fie la poarta Mezeșului… locuitorii țării, la porunca lor, au zidit porți de piatră și au făcut o îngrăditură mare de copaci”. După luarea unor astfel de măsuri, Tosu și Zobolsu încep iarăși atacul, în timp ce Tuhutum, părăsind acest front de luptă, înainta cu oamenii lui spre inima Transilvaniei, unde stăpînea voievodul român Gelu. Voiau, în felul acesta, să-i împiedice pe voievozii români să se unească în luptă.

După treisprezece zile de luptă cu Zulta, fiul lui Arpad, Menumorut ajunge la înțelegere cu acesta: îi dă pe fiica sa de soție, iar ca zestre, ducatul său, păstrîndu-și pentru sine Cetatea Biharea. (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I).

Glad este al treilea mare voievod al românilor din perioada primelor alcătuiri statale românești și a luptei de rezistență împotriva expansiunii maghiare spre meleagurile locuite din străvechime de strămoșii românilor. Voievodul Glad stăpînea peste un teritoriu întins, cuprins între Dunăre și Mureș (pe care l-am putea numi ,,Voievodatul Bănățean”). Centrul puterii lui Glad era la Cetatea Cuvin.

Arpad, cu oști numeroase, a atacat toate cele trei voievodate românești, trimițînd căpeteniile de oaste în cele trei direcții, în așa fel încît să-i oprească pe cei trei conducători români – Menumorut, Gelu și Glad – să-și unească forțele. Glad dispunea de o oaste puternică de călăreți și pedeștri, români (blaci), cumani (adică pecenegi) și bulgari. Oastea maghiară trece Timișul pentru a ataca frontal, dar suferă un eșec. Atunci execută o manevră de diversiune în josul rîului, și Glad, înfrînt, se retrage în Cetatea Kevea (Cuvin), pentru a o apăra. Dar numărul mare de asediatori îl determină să ceară pace.

Lupta lui Glad, Menumorut și Gelu n-a fost în zadar. Maghiarii n-au putut să desăvîrșească decît mai tîrziu cucerirea teritoriilor ce aparținuseră voievozilor amintiți, dovadă fiind faptul că în Secolul al XI-lea îl întîlnim la conducerea ,,voievodatului bănățean” pe voievodul Ahtum, iar pe o parte a voievodatului lui Gelu, pe Giula.

Ing. Mircea Pîrlea

Biblioteca Județeană Satu Mare

Păreri și opinii