1 Decembrie 1918 – făurirea României Mari

in Alte știri

S-au împlinit 97 de ani de la întemeierea Statului Naţional Unitar Român, acest multisecular vis şi cel mai important moment din Istoria Poporului Român din toate timpurile. Ziua de 1 Decembrie reprezintă nu doar Sărbătoarea noastră Naţională, dar şi dovada cea mai grăitoare că în anul de graţie 1918, în contextul unor complexe condiţii interne şi internaţionale, românii din Basarabia şi Bucovina s-au unit cu fraţii lor din Banat şi Transilvania, pentru revenirea lor între frontierele României. Acest eveniment a reprezentat şi consecinţa unei maturizări fireşti a naţiunii noastre, precum şi rodul unor dificile demersuri de natură juridică, politico-diplomatică şi militară. Trebuie să ne amintim faptul că România intrase în război în anul 1916, Regele Ferdinand fiind sfătuit de soţia sa, Regina Maria, ca ‚ara să se alăture Puterilor Antantei pentru o victorie decisivă în bătălia pentru destrămarea Imperiului bicefal austro-ungar şi a celui ţarist. Acest gest a reprezentat un act legitim, izvorît din necesitatea desăvîrşirii unităţii statale, şi nicidecum din raţiuni de jaf şi cotropire. Căderea imperiilor amintite a determinat reconstituirea noilor state naţionale, precum Cehoslovacia, Polonia, Austria, Ungaria, Iugoslavia şi România. După încheierea războiului, în intervalul 1919-1920, s-a trecut la încheierea unui sistem de alianţe şi tratate adiacente între România şi alte state din Europa Centrală, de Est şi Sud-Est. Faţă de Rusia sovietică, guvernul român a adoptat o poziţie de nebeligeranţă, ţara noastră fiind unul dintre puţinele state care nu au manifestat imixtiuni în problemele interne ale acestui stat. Astfel, în perioada 27 martie-9 aprilie 1918, ca urmare a revoluţiei ruse, Basarabia a fost proclamată independentă şi, apoi, alipită Statului Român. De asemenea, Tratatul de Pace de la Neuilly, semnat la data de 27 noiembrie 1919 cu Bulgaria, a confirmat anexarea Cadrilaterului, teritoriu pe care această ţară fusese nevoită să-l cedeze României încă din 1913, prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, încheiat după terminarea războaielor balcanice. Ulterior, au mai fost semnate tratate de pace cu Ungaria, la Trianon, în data de 4 iunie 1920, şi cu Turcia, în ziua de 10 august 1920, la Sčvres.

România reîntregită în frontierele sale istorice avea o suprafaţă de 295.049 kmp. Cuprinderea unor zone cu altitudine, climă şi structură geografică diferite a adus statului nostru o mare diversitate de resurse naturale, ceea ce a determinat apariţia unor mutaţii profunde în structura sa economică. Este momentul potrivit să-l citez pe unul dintre fondatorii Partidului România Mare, istoricul dr. Mircea Muşat care, în lucrarea sa intitulată „1940 – Drama României Mari“ a afirmat următoarele: „Marea Unire de la 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea de viaţă economică şi spirituală statornicită de-a lungul veacurilor între teritoriile româneşti, a realizat cadrul naţional şi statal pentru dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie, a marcat înmănuncherea în graniţele aceluiaşi stat a energiilor şi capacităţilor creatoare ale întregului popor, a unit la scară naţională forţele politice, patriotice şi revoluţionare”. De asemenea, populaţia era de două ori mai numeroasă, cuprinzînd şi concentrări de alogeni (unguri, saşi, şvabi, ruşi, ruteni, sîrbi, croaţi, sloveni, bulgari, cehi, slovaci, polonezi, greci, armeni, turci, evrei, tătari, găgăuzi şi ţigani). Reunind în vatra strămoşească şi provinciile româneşti aflate sub jurisdicţie străină vreme de cîteva secole, România a continuat să rămînă un Stat Naţional Unitar, românii constituind binemeritata majoritate covîrşitoare. În termenii unei convenţii semnate la Paris, în data de 9 decembrie 1919, România s-a angajat faţă de Marile Puteri să acorde alogenilor toate drepturile civile şi politice de care se bucurau cetăţenii români, să le respecte valorile lingvistice, culturale şi spirituale. Ne putem imagina că Statul Român a avut de înfruntat multe probleme delicate datorită existenţei unor elemente atît de disparate, care făcuseră parte din regimuri politice şi din structuri sociale foarte diferite. Autorităţile de la Bucureşti s-au străduit să asocieze celelalte etnii la guvernare şi-n administraţie, dovedindu-se a fi flexibile, liberale şi clarvăzătoare. În acest mod, toate minorităţile (fie cele care aparţinuseră Imperiului Habsburgic, fie Imperiului Ţarist), erau în total acord cu autohtonii şi credincioşii principiului monarhic. O problemă destul de spinoasă a constituit-o şi chestiunea evreiască, deoarece ponderea acestei etnii în viaţa economică a început să-i neliniştească pe români încă din cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Comerţul, băncile, industria erau în mîinile evreilor nu doar în România (Iaşi, Cernăuţi, Chişinău), ci şi în alte state europene, iar accesul la viaţa politică nu a făcut decît să exacerbeze antisemitismul pe teritoriul Bătrînului Continent.

Făurirea Statului Naţional Unitar Român a adus schimbări majore în plan legislativ. Astfel, la data de 26 martie 1923, a fost adoptată Constituţia României, cu 262 de voturi în Camera Deputaţilor şi 137 de voturi în Senat. Ea a ratificat reforma agrară şi a instituit proprietatea statului asupra bogăţiilor subsolului. În pofida faptului că dreptul la vot a fost îngrădit femeilor, militarilor, tineretului şi magistraţilor, reforma electorală a constituit un pas înainte pe calea democraţiei, numărul cetăţenilor cu drept de vot crescînd de la cîteva sute de mii la 4 milioane. În condiţiile efervescenţei politice generate de Marea Unire, de înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, s-au semnalat şi schimbările petrecute în structura partidelor politice istorice din România (P.N.L. şi P.N.Ţ.), precum şi crearea Partidului Comunist Român. Tabloul general al societăţii româneşti din perioada României Mari era acela al unei naţiuni tinere prospere şi viguroase care păşea pe făgaşul normal al unităţii etnice şi politico-administrative, Poporul Român aspirînd la libertate şi democraţie din dorinţa de a antrena ţara pe coordonatele civilizaţiei şi progresului. Figura proeminentă cu merite deosebite în făurirea României Mari a fost primul-ministru Ionel I.C. Brătianu.

În plan politic internaţional, România a luptat pentru păstrarea statu-quo-ului teritorial stabilit într-un cadru jurisdicţional prin sistemul tratatelor de pace de la Paris şi al celor adiacente. În data de 28 iunie anul 1919, România a devenit ţară membră a Ligii Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), organism internaţional, cu sediul la Geneva, menit să apere independenţa naţională şi integritatea teritorială a statelor semnatare. Ceea ce a caracterizat politica externă a României Mari a constituit lupta pentru apărarea integrităţii teritoriale a ţării împotriva politicii revizioniste promovate de cercurile guvernamentale fasciste din Ungaria, Italia, Bulgaria, Germania, precum şi în vederea păstrării unui climat de pace şi securitate în rîndul unor state europene, precum Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda, Polonia şi Grecia, prin încheierea de tratate şi convenţii militare. Diplomaţia românească a militat activ pentru convocarea Conferinţei Generale a Dezarmării. În acest context, personalitatea care a dominat diplomaţia în Europa interbelică a fost ministrul român de externe Nicolae Titulescu, eminent om de stat, neînregimentat politic, clarvăzător şi realist. Aceste calităţi au constituit un motiv întemeiat în alegerea sa, de 2 ori consecutiv, pentru funcţia de preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor în perioada 1930-1931, fapt care nu s-a mai petrecut niciodată cu altcineva. Cu prilejul sesiunilor acestui for superior, dezbaterile desfăşurate în acest interval au înregistrat un real succes. În anul 1934, ministrul nostru de Externe a semnat documentul de constituire al Pactului Balcanic alături de Iugoslavia, Turcia şi Grecia, precum şi convenţia de reevaluare a Micii Antante ca alianţă militară defensivă, alături de Cehoslovacia şi Iugoslavia. De asemenea, el a extrapolat ideea de securitate nu doar în plan european, ci şi peste Ocean. În acest sens, este demnă de menţionat opera de organizare a păcii prin Pactul Saavedra Lamas şi Pactele Panamericane. Deschiderea legaţiilor române cîteva în ţări din America Centrală şi de Sud (Mexic, Brazilia şi Venezuela) constituie meritul lui Nicolae Titulescu. Pe de altă parte, relaţiile ţării noastre cu Grecia aveau să fie consolidate prin două căsătorii dinastice: nunta Regelui George cu Prinţesa Elisabeta a României în data de 27 februarie 1921 şi cea a Prinţului Carol cu principesa Elena a Greciei în ziua de 10 martie a aceluiaşi an. Bazele politicii externe ale Statului Român au fost statuate şi prin căsătoria Regelui Alexandru al Iugoslaviei cu Principesa Mărioara a României, în data de 8 iunie 1922.

Putem afirma, cu profundă mîndrie, că România Mare a cunoscut cea mai frumoasă perioadă din Istoria sa modernă, fapt care a determinat naţiunile europene să o aprecieze drept Bujorul Europei de Sud-Est. Dezvoltarea generală a ţării în perioada care a început cu desăvîrşirea unităţii naţionale s-a împletit, în chip firesc, cu dezvoltarea culturii, a învăţămîntului, a creaţiei ştiinţifice, literar-artistice şi spirituale, toate avînd la bază sursele de inspiraţie autohtone sincronizate cu realităţile europene occidentale. În plan spiritual, să nu uităm meritul deosebit pe care l-a avut, de-a lungul vremii, Biserica Ortodoxă Română, în consolidarea şi păstrarea unităţii Naţiunii Române. Cel mai important moment din viaţa Bisericii Naţionale l-a constituit înfiinţarea Patriarhiei Române şi întronizarea celui dintîi patriarh în persoana lui Elie-Miron Cristea în anul 1925. Preocuparea prioritară a instituţiei ecleziastice a constituit-o organizarea sa structurală şi teritorială, stabilirea clară a sarcinilor ce revin clerilor (în exclusivitate de natură spirituală), precum şi statuarea drepturilor celorlalte confesiuni din România prin promulgarea Legii cultelor în anul 1923.

Din nefericire, forţa brutală, nemiloasă şi interesată a marilor puteri mondiale a dat lovitura de graţie Marii Uniri şi a determinat sfîşierea teritorială a României Mari în anul 1940, urmată de ocuparea Transilvaniei de Nord-Vest, Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi Cadrilaterului. Revenirea Nord-Vestului Transilvaniei pentru totdeauna la Patria-Mamă a adus o deosebită satisfacţie opiniei publice interne, această provincie istorică fiind considerată de către opinia publică drept leagănul Naţiunii Române. Ulterior, evenimentele majore care au avut loc în Europa Centrală şi de Est, precum şi mutaţiile geopolitice spectaculoase produse de căderea cortinei de fier, nu ne-au adus reconsiderarea firească a problemei noastre teritoriale. Ceea ce este şi mai trist, o reprezintă curentele obscure, interesele şi dezordinea morală la care asistăm şi pe care tînăra generaţie o trăieşte astăzi, aceasta din urmă necunoscînd profund Istoria ţării şi realizările bravilor noştri înaintaşi. În acest context, avem datoria sacră nu doar de a evoca faptele acestora, dar şi de a ne asuma răspunderea de consolidare şi apărare a valorilor pe care le-am moştenit de-a lungul vremii. Doar păstrînd unitatea de voinţă şi acţiune aşa cum au înfăptuit-o eroii noştri, ne vom bucura de apreciere şi respect pe întregul mapamond, în această anevoioasă şi complexă perioadă istorică în care trăim. Noi, membrii Partidului România Mare, avem măreaţa misiune de a sta de strajă ţării şi de a înfăptui visul fondatorului partidului nostru, dr.Corneliu Vadim Tudor, de a reuni Ţara în graniţele ei fireşti.

La cea de-a 97-a aniversare a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, aducem un adînc omagiu bravilor bărbaţi care au consemnat această zi de sărbătoare, ca fiind cea mai tulburătoare şi înălţătoare cotitură în devenirea României Mari. S-ar putea ca fiecare dintre noi să avem printre rudele noastre eroi care, desigur, au trecut demult în lumea umbrelor. Personal, recunosc sentimentul de mîndrie care-mi străbate inima la gîndul că bunicul meu din partea mamei, braşovean din tată-n fiu, a fost un brav erou în familia din care fac parte, dînsul participînd pe front în cele două războaie mondiale, fiind prezent şi în ziua de 1 Decembrie 1918 în faţa Catedralei Reîntregirii de la Alba Iulia. În urma celui de-al II-lea război mondial, bunicul meu şi-a pierdut viaţa, la vîrsta de doar 51 de ani, lăsînd în urmă o familie îndurerată, cu 6 copii. De aceea, se cuvine ca, la acest ceas aniversar, în aceste tulburătoare evocări, să lăsăm să ne cadă o lacrimă pe obraz în cinstea memoriei bravilor fii ai Poporului Român care au contribuit la desăvîrşirea ROMÂNIEI MARI.

Marcelina Pătraşcu

Lector universitar dr. în Istorie

COMENTARII DE LA CITITORI