128 de ani de la moartea Poetului Naţional

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

În ziua de 15 iunie 1889, s-a stins din viaţă, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Şuţu, din Bucureşti, Eminescu fiind înmormîntat apoi la Cimitirul Bellu. La 128 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta şi-a găsit sfîrşitul rămîn în continuare un subiect controversat.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: ,,Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea ,,în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harieta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota într-unul din jurnalele sale: ,,Oricum ar fi, sfîrşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea, şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanţă, a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: ,,Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.

Cine a dorit să scape de Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic şi intrasingent, neiertător cu cei corupţi şi lacomi, dar, mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naţionalist.

Eminescu s-a arătat foarte vehement şi intransigent în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Iată de ce Eminescu devenise o problemă internaţională. În momentul în care va începe să atace şi conducerea Partidului Conservator şi inclusiv pe Maiorescu, aceştia vor înţelege că este timpul să intervină pentru a-l reduce la tăcere. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: ,,«TIMPUL» acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sînt un om urît şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urîţi din România… Naturi ca ale noastre sînt menite sau să înfrîngă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”.

Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obţine dreptul de a cumpăra la preţuri mici alimente din România şi de a le vinde mai departe armatei ţariste, la preţuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu, acesta a primit şi dreptul de a achiziţiona care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Afacerea a însemnat creşterea considerabilă a averii baronului şi ruinarea ţăranilor români din zonă, care îşi cîştigau existenţa din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătoreşti au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii şi a influenţei de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: ,,Nu este caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei organizaţii secrete, ,,Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene, prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sînt inserate în cadrul grupului iscoade, iar, pe lîngă aceasta, jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întîlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: ,,S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la «Timpul», a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

Misterioasa boală a lui Eminescu

Aceste lucruri se întîmplau în 1882. Brusc, după numai un an, mintea lui Eminescu avea să se întunece. Cum comenta presa vremii evenimentul? ,,Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului «Timpul», a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, dar şi faptul că, imediat după prima internare forţată, atît Maiorescu, cît şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună şi jumătate, par să fie tot atîtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc.

Încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întrutotul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atît familia, cît şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.

După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), şi avînd în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc, pe bază de mercur. De la prima ,,îmbolnăvire” pînă la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mîna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decît simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul cîtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: ,,Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sînt cît se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”.

Sursa: Wikipedia, Descopera.ro, Istorie pe scurt

COMENTARII DE LA CITITORI