in Lecturi la lumina ceaiului

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor,
de la naştere pînă în zilele noastre (45)

Dacă nu s-ar fi întîmplat toate astea – care au culminat cu spînzurarea, în mai 1821, a acelei cruci de voinic care a fost Ioniţă Urdăreanu – Slugerul, Tudor n-ar fi putut fi ridicat niciodată de eterişti din mijlocul oastei sale, la Conacul Goleştilor. Atunci, în acel asfinţit de mai, cînd se zărea prin plointea primăverii trupul spînzurat al tînărului pandur, oştenii care perpeleau, în strămurare, nişte carne la focul de pe colină i-au jurat răzbunare. Cam tot aşa şi cu Ceauşescu. Dar mersul Istoriei e ciudat: o dată cu scurgerea timpului, se estompează greşelile şi se reliefează meritele. Cine îşi mai aduce aminte acum de păcatele lui Brâncoveanu şi Cuza? Dar fost-a, oare, Ceauşescu din stirpea acelor ctitori de Ţară? Înclin să cred că da. Măcar pentru fanatismul cu care s-a opus ruşilor. Şi pentru nişte edificii, dureroase, ce-i drept, dar necesare şi vizibile cu ochiul liber.
Astăzi începe la TV procesul foştilor membri ai C.P.Ex. Transmisie pasionantă, în direct. În boxă, 4 dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Ceauşescu: Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu şi Manea Mănescu. Raşi în cap şi îmbrăcaţi în zeghe. Ce degradant! Ăsta-i Nürnbergul anunţat de unii? De-a dreptul insuportabil preşedintele completului de judecată, un colonel de Justiţie, nu ştiu cum îl cheamă: iritat, nervos, ireverenţios, agresiv, certăreţ, pe faţa unui asemenea om se citeşte sentinţa dinainte. La ora 16,37, Tudor Postelnicu declară că stenogramele şedinţelor de la C.C. al P.C.R. sînt mistificate! Va fi o lovitură de teatru? Zarva produsă e mare. Şedinţa se amînă pentru luni, la ora 9 dimineaţa. Nu trebuie să fii jurist ca să-ţi dai seama că, într-o Ţară unde se reiau la nesfîrşit, pe ecranul televizorului, imagini ale morţilor, bocete, colive, clopote şi lumînări cu batiste înnodate, orice proces pe tema asta se va judeca sub o insuportabilă presiune emoţională. Asta, deşi cifra morţilor, de 60.000, a scăzut cam de 100 de ori, Televiziunea anunţînd că n-au fost decît 689 de morţi, în toată Ţara.
Între atîtea spectacole de jale, hop şi o întîmplare comică! În „România liberă“ de azi, apare răspunsul lui Silviu Brucan la un articol al lui Octavian Paler: „Pentru prima dată în istoria României, miniştrii care răspund de aceste domenii au venit în faţa televizorului, pentru a da seama poporului şi a prezenta cinstit şi deschis situaţia reală. Cînd s-a întîmplat aşa ceva pe vremea cînd partidele istorice conduceau Ţara? Niciodată, Saul Bruckner, pentru simplul motiv că „partidele istorice“ au încetat să conducă Ţara în anul 1938, cînd Carol al II-lea a dat lovitura de stat şi a instaurat dictatura personală, ori pe vremea aceea în România nu exista… Televiziune! (Ţin minte că primele emisiuni televizate le-am văzut prin 1958, la un vecin al nostru, Vasile Cucu, care avea un televizor rusesc marca Rubin, le admiram pe şpicheriţa Cleo Ştiber şi pe actriţa Anca Vereşti, în piesa „Copacii mor în picioare“). Citesc tot în presă că U.R.S.S. şi-a retras toate decoraţiile acordate lui Nicolae Ceauşescu. Ce mai contează nişte tinichele, acolo, cînd ruşii i-au retras lui Nea Nicu însăşi viaţa? Îl credeam pe Gorbaciov ceva mai stilat, dar mujicul – tot mujic, i s-a pus pata şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. În ritmul ăsta, ar putea să retracteze poeţii, pictorii, compozitorii, regizorii, scenariştii şi actorii toate „închinările“ respective? Omul e rău de la natură, asta e nenorocirea. L-am crezut cu toţii, pe cuvînt, pe genialul onanist din Geneva, J.J. Rousseau (suferea de o jenantă boală a aparatului genito-urinar), care scria că omul e bun de la natură, dar nu e aşa. Nu era bun nici măcar cel mai sîrguincios discipol al lui, adolescentul Maximilien Robespierre, care îl spiona, cu veneraţie, noapte de noapte, pe fereastră. Cum s-ar putea califica măcelurile colosale desfăşurate, zi de zi, de mii de ani, pe toate meridianele lumii, în ABATOARE? Omul e fiara cea mai ucigaşă din natură. Noroc că se mai salvează prin atîtea gingăşii şi capodopere. Scriam deunăzi de Shelley – poetul era un fanatic al libertăţii omului, ca dovadă că îşi bea zilnic ceaiul neîndulcit, pentru simplul motiv că zahărul provenea de pe plantaţiile de trestie de zahăr, unde sclavii erau crunt exploataţi. Dacă ar fi fost consecvent pînă la capăt, autorul poemei „Queen Mab“ ar fi trebuit să nu bea decît apă chioară, fiindcă şi frunzele de ceai erau roadele unei plantaţii unde se biciuiau oamenii. Primesc telefon de la doctorul Tibi Trandafir. Acum vreo 3 ani, îmi spunea că Paler e cel mai de seamă produs al culturii române contemporane. Am zîmbit. Acum zîmbeşte şi el de pripeala lui, şi-a mai schimbat opiniile. De data asta e fascinat de Dumitru Mazilu, care i se pare un om profund cinstit, dar a fost „lucrat“ de KGB-şti. Ca mîine, omul delicat care e doctorul Trandafir – un copil mare, în fond – va vedea că a exagerat şi de data asta. Îmi confirmă că mai multe pîlcuri de bucureşteni, supăraţi foc pe declaraţiile pro-hungariste şi revizioniste ale lui Mitterand, au scandat în faţa Ambasadei Franţei: „Roman şi cu Franţa lui /Să se ducă dracului!“. Mai îmi spune că aseară au demonstrat 3.000 de tineri în Piaţa Victoriei şi 30 dintre ei au fost invitaţi la dialog, înăuntru. Unul din conducerea Frontului i-ar fi înjurat şi le-ar fi spus, pe un ton răstit: „Ce credeţi voi, mă?“. Se zice că i-a jignit şi Ion Iliescu, care i-a avertizat să-şi bage minţile în cap. Studenţii se plîng că aseară au intrat printre ei tot felul de provocatori, care, vorbind la derută despre activitatea P.N.Ţ., sau a altor partide, spuneau: „Ai înregistrat? Sper că nu
te-a văzut nimeni!“. Tot doctorul îmi zice că tinerilor li se aduceau camioane cu băuturi scumpe, pe care ei le refuzau, ba chiar li se aruncau sticle goale, ca să se creeze senzaţia că sînt beţi, numai că ei, vigilenţi nevoie mare, le culegeau şi le aruncau înapoi, în aceleaşi camioane. Din sute de piepturi se înălţau la cer lozinci în versuri: „Noi v-am apărat/ Voi ne-aţi înşelat!“. Am cea mai proastă impresie despre scandările astea rimate, ca la meci. Apar la televizor Ion Iliescu şi Petre Roman, vizibil marcaţi de demonstraţia de aseară a studenţilor. Ambii ameninţă cu unele violenţe – pentru un program TV de sîmbătă seară e, totuşi, cam deplasat. La fel cum deplasat e „speech“-ul lui Dan Iosif, care apare filmat în faţa intrării în C.C. al P.C.R., avînd în spate Tricolorul găurit: „Nu mai e nevoie să mă prezint, mă ştiţi toţi! Cei care aţi luptat alături de mine“. Să-l fi răsturnat Ioşka pe Ceauşescu? Atunci de ce ne mai mirăm că în Ardeal se întîmplă ce se întîmplă? Încep să pricep ce l-a înfuriat aşa de rău pe Ion Iliescu. Tinerii au strigat: „Iliescu reales/ La al XV-lea Congres“. Nici dracii ăştia nu se astîmpără, să-i facă ei lui Nelu una ca asta! Într-un tîrziu, vorbesc la telefon cu Eugen Barbu. Îmi spune că „Europa liberă“ iar ne-a înjurat, printr-o anume Rodica Iulian. Mîine e duminică. Ce fierbere surdă e în aer?
28 IANUARIE 1990. O nouă duminică. Un nou prilej de odihnă pentru Ziditorul Lumii, „Naturii îi place să se ascundă“ – scria Heraclit. Atît de bine se ascunde, încît pînă la urmă ne ascunde şi pe noi. În pămînt, în ape, în cenuşă. Uneori, mă bate gîndul sinuciderii. Mai ales în momentele în care parcă un înger blazat îmi şopteşte la ureche cît de zadarnică şi inutilă e viaţa. S-o ascunde aici un pleonasm? Nu cred, zadarnic e mormîntul sărăcăcios de la ţară, dar inutil e mausoleul de marmură. N-am să mă sinucid. Pentru că L-aş mînia pe Dumnezeu. Nu fiindcă aş suprima, ceea ce numai El, Creatorul, are dreptul s-o facă. Ci fiindcă, pentru cîteva clipe, aş putea fi egalul Lui. Eminescu a descris magistral starea asta, de beatitudine periculoasă, în finalul nuvelei „Sărmanul Dionis“: „Nu cumva sînt chiar eu Dumne…“ – zicea eroul (citez din memorie), iar atunci se prăbuşeau, cu larmă mare, lumile. Aş putea spune că aici rezidă una dintre strălucitele biruinţe ale creştinismului: condamnă sinuciderea cu asprime şi cu ameninţarea cazanelor de smoală clocotită, ceea ce înseamnă o limitare drastică a fenomenului. De altfel, pe urnele sinucigaşilor din Toledo stă scris, din generaţie în generaţie, de sute de ani: „Hic jacet cinis, pulvis et nihil“ („Aici se află cenuşă, pulbere şi nimic“). Dar, la naiba cu toate astea! Îmi e bine azi. Îmi imaginez bisericile ca pe nişte furnicare de oameni. Aud clopotele Bisericii din Bd. Titulescu. Prin spatele ei, prin nişte bălării şi movile de nisip, îmi plimb cîinii în fiecare dimineaţă şi noapte. Am numai trei: unul de rasă şi doi maidanezi, dar o liotă întreagă se ţine după mine, fiindcă ştie că va fi răsplătită, în final, cu ceva resturi. Acum, verdeaţa cea veche a dispărut, n-au mai rămas decît nişte ramificaţii noduroase, cu uşoare petice de zăpadă. Nu ştiu de ce, astăzi se vorbeşte la televizor, mai mult decît de obicei, despre Eminescu. Mă şochează o afirmaţie a Smarandei Jelescu, care, referindu-se la volumul X al „Operei Omnia“, zice: „În obsesia unora, Eminescu nu avea voie să fie cel mai mare poet român“. Dacă se referea, discret, la Moses Rosen, atunci e încă bine.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)
pag-22-jurnal-1
Liderul PRM şi o voce de aur a operei române: Rodica Angelescu, care a interpretat admirabil aria Reginei Nopţii, din „Flautul fermecat“, de Mozart.
pag-22-jurnal-3
Mai 2004. În pelerinajul efectuat la Auschwitz, preşedintele PRM a făcut un popas la Cracovia. Aici s-a întîlnit cu tînăra ambasadoare a României în Polonia, Irene Comaroschi. În fotografie, cu spatele, artistul plastic Tudor Eliad şi Gelil Eserghep.
pag-22-jurnal-2
Decembrie 1986. Corneliu Vadim Tudor şi Vasile Căbulea, doi ziarişti români, fac o vizită de documentare la Muzeul Atomic de la Hiroshima.

COMENTARII DE LA CITITORI