13 decembrie 1983 – ziua în care a murit ,,Îngerul blond“

in Polemici, controverse

Amintiri despre poetul Nichita Stănescu

 

Cînd vorbesc despre Nichita, gîndesc ca atunci cînd aş călători pe crengile unei sălcii de demult. Într-o asemenea salcie ne-am căţărat acum 30 de ani şi am încercat să fim copii, dar acest lucru nu l-a izbutit decît Cezar Baltag.

Într-un aprilie de neuitat, văzîndu-ne că ne sărutăm cu vişinul şi cu doi meri şi chinuindu-se să înţeleagă ceva, fostul director al Palatului Mogoşoaia, un anume Vieru, om de 2,02 m, minunat şi plin de bunăcuviinţă, ne-a întrebat: dar ce faceţi dvs. aici?

– Învăţăm lecţia de sinucidere, a spus Nichita. Peste un minut terminăm.

– Vă aştept. Acolo, în fundul livezii, au apărut doi iezi şi doi miei. Veniţi să-i vedeţi.

– Numai dacă sînt albi, am zis eu, pradă tuturor superstiţiilor.

– Eu aş vrea, a zis Nichita, să se întîmple şi unul negru.

Şi s-a întîmplat, într-adevăr, să fie şi unul negru. Nichita l-a sărutat pe bot şi pe cercei. Şi iedul cel negru nu l-a uitat. Într-un decembrie, cînd se îndeasă iarna în suflet, l-a chemat în pajiştea unui destin sumbru. Sînt convins că acum, cînd încă se arată primăvara, stau amîndoi sub o salcie de demult – vărsătorul de aur şi iedul cel negru – şi aruncă în lume umblet de aprilie.

FĂNUŞ NEAGU

* * *

E frig. Sînt singur şi scriu despre Nichita. Sînt singur de el. Sîntem singuri şi, obsedant, cu o fioroasă voluptate, numele lui Nichita ni se scrie pe creier aşa cum l-au crestat maramureşenii pe troiţa pusă la căpătîiul lui. Îl visăm, ne umplem conversaţiile cu el. Sîntem locuiţi de el. El, ce nu e – încă – amintire şi nu va să fie curînd. El. Prietenul, poetul fără amurg, autor de zeiască vorbire poetică şi făuritor de orgi prin care trece, pură, muzica unui sînge ce nu se poate coagula.

Există Opera lui Nichita Stănescu. Iubind această Operă şi dînd tiparului evocări ale vieţii poetului, alcătuite cu infinite precauţii, îl vom putea păstra între şi în noi pe Nichita cel viu.

GHEORGHE TOMOZEI

* * *

În ultimii ani, Nichita Stănescu era un astru în plină implozie: ca să nu te prăbuşeşti în cîmpul lui de cădere gravitaţională, trebuia să ai viteza luminii. Pentru unii, însă, perioada sa de radiaţie se terminase. În ultima contemplare a Elegiei a treia, Nichita Stănescu ne vorbeşte de anamneza dureroasă, pe care atingerea unei clipe înalt privilegiate, de neuitat dar şi de nereamintit, care i-ar fi putut fi fatală în ordinea vital-pămîntească, a putut-o cîndva declanşa: ,,… Se arăta fulgerător o lume/ mai repede decît timpul literei A./ Eu ştiam atît: că ea există,/ deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea./ Recădeam în starea de om/ atît de iute că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirîndu-mă foarte că-l am…// Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care am înţeles-o fulgerător/ şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul/ acesta, lent vorbitor// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atît – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, ştiindu-mă, m-a respins”.

Te-a respins şi te-a silit să mai arzi necruţător, pînă la capăt, pentru că ne trebuiai, Nichita Stănescu, pentru că încă nu ne puteai părăsi, pentru că poezia noastră avea nevoie de tine.

CEZAR BALTAG

* * *

Fiecare cuvînt al său, chiar aruncat cu nepăsare în obrazul alb al hîrtiei, fiecare sfărîmătură de vers şi orişice aşchie de gînd poartă semnul unei colosale tensiuni existenţiale, sînt aidoma ciobului colorat de amforă – restul acela de perfecţiune din care poţi reconstitui cruzimea asediului. El a sărutat călcîiul vulnerabil al cuvîntului, şi acesta a început să şchioapete, strivindu-i sărutul şi iscînd o învolburare de sensuri nemaiîntîlnite pînă atunci.

TRAIAN T. COŞOVEI

* * *

În dimineaţa zilei de 13 decembrie, invizibilul ornic al lui Nichita Stănescu a început să înregistreze un alt timp, pe care doar el îl poate vedea. Bătăile i le auzim şi noi. Numai aşa cum era, Nichita Stănescu putea rezista în faţa cerinţelor noastre. Putea fiinţa în mai multe locuri deodată, ca în nişte lumi paralele. Era pretutindeni unde-i pătrundea cuvîntul, de neoprit ca lumina. Elegiile sale sînt scrise pentru omenire şi veşnicie; aşa se şi citesc în Anglia şi Ungaria, în Iowa City, la Stockholm şi la Belgrad. Locurile „mai puţin clare“ ale Elegiilor se iubesc cu o dragoste aparte, pentru a se deschide. De parcă a împăcat damnarea lui Baudelaire şi invectiva lui Rimbaud şi Hlebnikov, strigătul lui Brâncuşi „Vă ofer bucuria însăşi“! cu instinctul sinucigaş al lui Paul Celan care se aruncă în Sena, Nichita Stănescu îşi impune cel mai riguros program: să nu iei nimic şi să dai totul. În viaţă, acesta e versul. În vers, acesta e viaţa. Întreaga viaţă se desfăşoară în faţa fiinţei poetului, se înfăşoară pe fundalul învăţării de a muri. Pentru Stănescu, ca şi pentru Eminescu, moartea reprezintă suprema, ultima lecţie. Acestui fapt nu i se dă crezare, dar deodată, cînd vine clipa, totul e definitiv de clar.

Acea clipă a sosit, iată! Acum Stănescu e doar poet. Marele poet Nichita Stănescu. Iar moartea unde-i? În poemul „Enghidu“, citim versurile-cheie: „Orice lucru îl privesc/ noaptea de parcă aş privi-o…“. Acest însemn al morţii, poetul vrea să-l imprime (pentru sine şi pentru cititor) oricărui lucru, pentru ca şi lucrul, şi moartea să se grăbească să avertizeze. Viaţa e materia mult prea preţioasă, pentru a îndrăzni să scăpăm din vedere sau să uităm ceva.

Noi, scriitorii Serbiei, îţi mulţumim pentru că eşti şi-al nostru. Noi, scriitorii din Iugoslavia, îţi mulţumim pentru „Cununa (ta) de aur“ de la Struga. Binecuvîntat fie pămîntul românesc care te născu din sămînţa sa. Şi, iarăşi, binecuvîntat fie că te reprimeşte, vai, în veşnica sa îmbrăţişare.

Iartă-mă, iartă-ne, dragă Nichita, că încă mai sîntem în viaţă.

ADAM PUSLOJIC

* * *

pag 6 nichita stanescu 2

Privesc această fotografie-document. E o pagină de istorie a culturii. Doi poeţi, un compozitor şi un pictor. Eu sînt cel mai tînăr dintre ei. L-am iubit enorm pe Nichita Stănescu. Îl cunoscusem în 1974, la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Citisem o piesă de teatru, la Cenaclul de Dramaturgie, şi beneficiasem de elogiile unor oameni ca Dina Cocea, Ion Băieşu, Ion Zamfirescu ş.a. Numai Radu F. Alexandru m-a criticat. Asta nu ne-a împiedicat să devenim amici. Atunci, Nichita Stănescu – aflat în restaurantul de la parter – mi-a trimis un bilet, prin dramaturgul Dorel Dorian, în care mă încuraja şi îl făcea praf pe contestatar: „Vadim, am auzit că un jidan s-a luat de piesa ta“ (sau cam aşa ceva). Efectiv, a scris acel cuvînt infamant. Dar, în gura sa, sub condeiul unui om minunat, care avea mulţi prieteni evrei (inclusiv Dorel Dorian), aşa ceva nu era peiorativ. Am pierdut acel bilet, aşa cum am pierdut şi poeziile pe care mi le-a dedicat autorul celor „11 elegii“. Le-am pierdut, mai mult ca sigur, cu prilejul atîtor schimbări de domiciliu. Ulterior, în 1976, m-am împrietenit, la toartă, cu Nichita Stănescu. Întîmplarea a făcut să bem bere, amîndoi, pe terasa Restaurantului Berlin, la două mese alăturate. Eu eram cu fotoreporterul Cioboată, iar el cu nişte prieteni. În toamna anului următor m-am pomenit că mi-a făcut o cronică elogioasă la volumul meu de debut, pe care a citit-o la Radio şi apoi a publicat-o în „Scînteia“. Nu voi uita, niciodată, generozitatea lui biblică. A fost un om extraordinar. El a marcat acea epocă literară prin creaţia lui, dar şi prin personalitatea copleşitoare. Pur şi simplu, el nu numai că sfinţea locul, ci îl şi lumina cu o aureolă de raze şi spini. La începutul anilor ’90, nişte nelegiuiţi l-au acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea (?!). Atunci, mama şi sora poetului mi-au trimis, mie, o scrisoare de protest – am citit-o de la tribuna Senatului şi am publicat-o, pe pagina 1 a „României Mari“. Pe urmă, încet-încet, s-au prăpădit şi ele, ducîndu-se după Zeul lor. Ce e viaţa!

Mai priviţi, o dată, această fotografie. A fost realizată acum 35 de ani. Pe vremea aceea, în ciuda cenzurii şi a atîtor necazuri, se făcea cultură mare în ţara asta. Lumea nu se barbarizase. Exista o solidaritate în suferinţă, dar şi în speranţă. Făcuse carieră un catren, model de toleranţă, pe care mi-l dedicase bunul meu amic, Nichita Stănescu: „Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime“…

CORNELIU VADIM TUDOR

(11 februarie 2015)

COMENTARII DE LA CITITORI