Învierea trupului (8)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ortodoxia nu mai este atît de strictă cum a fost. Pe parcursul ultimelor două generaţii, dogma învierii a fost interpretată cu o libertate crescîndă de către gînditorii creştini. Asta nu înseamnă că în ziua de azi n-ar mai exista altă alegere, în afară de o tradiţie rigidă şi o negaţie stupidă, pentru că, dintr-o extremă într-alta, se pot remarca toate nuanţele de opinii intermediare, cele mai multe fiind demne de toată atenţia. În lumina autorităţii care judecă, unele au fost admise de Biserică, altele nu, toate aparţinînd, însă, aceluiaşi tip. Cîţiva musulmani modernişti, apăruţi, după cîte ştim, în ultimul timp, n-au tratat învierea. Biserica romană, imunizată împotriva pericolului pe care-l ascunde noua doctrină, continuă să se arate refractară, iar iudaismul reformat, cel puţin cel pe care-l cunoaşte în prezent America, s-a lepădat în mod clar de învierea trupului, pentru a insista doar asupra nemuririi sufletului.

Tendinţa dominantă este reţinerea laturii valoroase a învierii, eliberînd-o de forma sa ortodoxă. De ce, se întreabă creatorii noii şcoli, creştinii, un timp atît de îndelungat, au crezut că trupul lor va învia într-o zi? Răspunsul: pentru că religia lor cerea imperios ca personalitatea fiecărei fiinţe omeneşti să rămînă intactă şi întreagă după moarte, pentru că nu s-a găsit alt mijloc de a concepe această supravieţuire completă decît printr-o înviere fizică, idee moştenită de la evrei, care, odinioară, îşi puneau speranţele într-un viitor pămîntesc. Precum Ieronimus, toţi insistă asupra învierii cărnii, deoarece numai în acest fel „Pavel va mai fi Pavel, iar Maria va mai fi Maria“. Totuşi, este posibil să credem că personalitatea va supravieţui, dar nu şi că mormîntul va înapoia ceea ce ascunde. Liberalii moderni ai protestantismului se declară de acord cu acest aspect. Negînd învierea cărnii ca atare, ei sînt de acord cu păstrarea identităţii personale. Diferenţele apar atunci cînd se pune întrebarea: se poate, oare, concepe un trup pentru suflet care să nu fie din carne? Un suflet cu totul neîncarnat – spirit pur sau intelect pur – a fost idealul unor filozofi greci, care creştinilor din ziua de azi nu mai spune mare lucru, pentru că este un concept pur metafizic, care depăşeşte imaginaţia. Nu mai oferă nimic din ceea ce ar putea răspunde cerinţelor viitorului, în care emoţiile şi voinţa trebuie să joace un rol. Nu deschide nici o perspectivă vieţii morale şi sociale din lumea viitoare.

Pentru ca individul să-şi păstreze individualitatea şi ca relaţiile sale cu ceilalţi indivizi să fie bogate în rezultate, el trebuie să aibă ceva cît de cît corespunzător trupului său actual. Se poate risca doar presupunerea că acest „ceva“ va fi un trup diferit, adaptat la un mediu diferit – un nou mijloc de expresie cu care sufletul va fi dotat în viaţa sa nouă, care să-i permită să se manifeste. Dincolo, viaţa va fi tot atît de importantă precum viaţa cunoscută în forma noastră actuală.

Gînditorii, a căror tendinţă este, mai ales, conservatoare, încearcă să menţină, încă, o legătură între trupul viitor şi cel actual, oricît de slabă ar fi ea. La drept vorbind, oricît de greu ar rezista ea la încercări. Dar, dintr-un punct de vedere mai radical, se neagă faptul că n-ar exista nici un avantaj din legătura celor două trupuri. Ele nu sînt alcătuite din acelaşi material, singura continuitate a lor numai sufletul o poate stabili. Dacă sufletul nu-şi mai poate folosi ferecătura sa pămîntească, nu este nevoit să îşi aştepte noul trup pînă în Ziua Judecăţii. Spiritul primeşte, chiar în momentul morţii, „trupul care va fi“. În felul acesta tot eşafodajul învierii şi al Judecăţii de Apoi este abandonat. Intervalul, de mii sau milioane de ani, în care sufletele neîncarnate aşteaptă ultima trîmbiţă este suprimat. Se abandonează, fără şovăire, total, programul apocaliptic moştenit de Biserică de la iudaism, învierii cărnii substituindu-se nemurirea unui suflet încarnat.

Această nouă doctrină se află într-un conflict manifest cu 19 secole de ortodoxie. Ceea ce n-o împiedică să caute sprijin în scrierile Sfîntului Pavel şi să fie, în multe privinţe, în armonie cu gîndirea acestor vremuri; să fie, poate, recunoscută de Biserica de mîine ca una din formele sub care ar putea supravieţui esenţa vechii credinţe.

Sfîrşit

J.T. ADDISON

COMENTARII DE LA CITITORI