14 Iulie, Revoluţia alături de Vadim Tudor

in Editorial

 

Motto: Există doar două forţe pe lume, sabia şi sufletul. În perspectivă îndepărtată, sabia va fi întotdeauna cucerită de suflet. (Napoleon)

Oamenii mari au acest cusur – nu se ştie cînd şi chiar dacă au murit. Par a fi tot timpul lîngă noi –, iar realitatea este că ne influenţează viaţa cotidiană. Este, de fapt, chiar definiţia Metafizicului, a ceea ce este dincolo de fizic. Parafrazîndu-l pe Aristotel şi inspirat de Parmenides, Melissos, sau de înaintaşii din Elea, am ajuns de mult la convingerea că moartea nu există decît acolo unde nu mai există decît nimicul – pe care noi, totuşi, o definim, ca uitare. Poate spune cineva că Eminescu a murit? Nu, fiindcă nu doar ne referim la opera lui, ceea ce ar fi suficient pentru a spune că face parte din viaţa noastră, dar chiar ne raportăm la el, ca la o valoare supremă a geniului scrisului românesc.

Merg mai departe, ca dialectician ce încerc să fiu, afirmînd că fiecarea avem Eminescul nostru, o valoare la care ne raportăm şi care, per ansamblu, este un reper general. Acum, ştiu că mulţi mă vor acuza de grabă, de judecată pripită, dar cred sincer că pentru mine Vadim a fost Eminescul meu.

Am lucrat cu mari scriitori şi ziarişti, cu oameni politici de prim rang din România, dar chiar şi cîţiva din Europa, dar Tribunul mă copleşeşte nu doar prin valoare, ci şi prin acea dorinţă organică, subconştientă, de vrei să fii ca el. Un fel de afimare în reafirmare… În fine, am povestit mica istorie a unei convingeri personale, pentru că vine 14 Iulie, ceea ce îmi aduce aminte de două chipuri ale lui Vadim – cel iluminîndu-se la sunetul şi cuvintele Marseillezei şi cel al invitatului celei mai frumoase emisiuni pe care am realizat-o, acum cîţiva ani, de fapt, chiar cu un an înaintea destinului. Era 14 Iulie 2014, iar Vadim a oferit un adevărat regal.

Omul era din acel scenariu al destinului – părea firesc pentru el să detroneze, să condamne sau să salveze regi, fiind alături de Marat un cumplit „Ami du peuple”, să creeze Constituţii şi fundamente ale Naţiunii împreună cu Saint Just, pe care îl admira sincer şi al cărui orgoliu al idealului îl poseda ca un demon… Vadim trăia supliciul măreţiei trădate a lui Danton – şi, cu siguranţă şi durere, l-ar fi descăpăţînat pe Robespierre, incapabil să înţeleagă măreţia divinităţii. Oh, cîtă voluptate se simţea în comentariile despre Napoleon, cu cîtă pasiune se regăsea în colecţiile sale de semnături ale genialului simbol al Franţei imperiale – cîtă grandoare şi controversă simţea Tribunul atunci cînd îl citea pe Napoleon şi-l asculta pe Beethoven. Da, cred că pentru Vadim, Napoleon a fost un reper, un Eminescu pe care l-a cunoscut matafizic. Cu cîtă plăcere povestea Vadim discuţia cu Gheorghe Eminescu, nepotul Luceafărului şi cel mai important biograf român al lui Napoleon: „Maestre Eminescu, dacă ar fi să alegi între cei doi, între unchiul dumitale şi Napoleon, pe care îl consideri ca fiind mare?”, aceasta era întrebarea pe care i-o pusese Tribunul, la care tot el povestea răspunsul lui Gheorghe Eminescu – „Ah, fără îndoială, Napoleon! Eminescu, unchiul meu, a fost genial, dar Napoleon a fost cu adevărat unic”.

Niciodată nu l-am văzut pe Vadim atît de… exaltat, nu ştiu cum altfel să numesc starea pe care-o trăia cînd vorbea, într-o ocazie specială ca 14 Iulie, de măreţia unei Naţiuni. Trăia aceeaşi transpunere ca a paşoptiştilor, care sperau, din fiece gînd, să vadă aceeaşi măreţie ca a Franţei împămîntenindu-se în „Dulce Românie, Ţara mea de dor”. Nu l-am auzit pe Vadim spunînd asta, dar intuiesc că o gîndea – „Numai cine înţelege măreţia Naţiunii franceze poate gîndi la o măreaţă Naţiune română”.

14 Iulie este sigurul simbol mai puternic decît consţiinţa – în fond, Revoluţia franceză a însemnat o imensă tragedie umană, crime, rîuri de sînge – nu „sang impur”, ca în Marseilleza, ci sînge nevinovat, în mare măsură – Revoluţia franceză poate fi, în fapt, o pată pe conştiinţa umanităţii. Dar, dincolo de fapt, 14 Iulie este începutul celei mai frumoase şi bizare aventuri, a romantismului naţiunilor, a eliberării de tot ce nu e omenesc, inclusiv de păcatul originar, şi a regăsirii urîtului ca frumos ce merită a doua privire, a căzutului ca un Byron şchiopătînd către orizontul nemărginirii călătoriei spiritului. 14 Iulie înseamnă scularea oropsiţilor soartei, a osîndiţilor la foamea cunoaşterii… oh ce departe pare acel 14 Iulie.

Înţelegerea lui 14 Iulie l-a făcut pe Vadim să gîndească naţionalismul României Mari. Un ideal politic către care, iată, alţi oameni de cultură, chiar mari, fără îndoială, nu s-au îndreptat. Majoritatea au susţinut mercantilismul în forme socialiste sau liberale, asezonat cu mirosul banilor şi puterii mondiale. Ce a rezultat? Un grupuscul de partide de trădători, gata oricînd să-şi renege credinţa politică, gata să-şi arunce afară din partid conducătorii, ba chiar să-i vadă şi sfîşiaţi de hienele intereselor străine. Ce a fost PRM-ul lui Vadim? Mulţi au spus „un partid de nebuni” – ori, din punctul lor de vedere, aşa şi era. Da, un partid de oameni cu preocupări naţionale, în sensul valorilor unei naţiuni, reprezenta cu totul altceva decît structurile fără suflet create în România.

Vadim a făcut cu totul altceva, pentru că a înţeles măreţia unei Naţiuni – şi se simţea acasă, de 14 Iulie, fiindcă acolo a găsit, precum înaintaşii săi din momentele fundamentale ale României Mari în Spirit, o poartă – de fapt un Arc de Triumf – către marele Destin. De aceea eu, de 14 Iulie, urmăresc defilarea de la Paris şi mă uit în dreapta, să văd dacă Eminescu al meu stă comod.

P.S. Pe pagina mea de YouTube – „Dragoş Dumitriu”, ca şi pe profilul de Facebook – „Dumitriu Dragoş”, puteţi găsi înregistrarea emisiunii din 14 Iulie 2014.

DRAGOŞ DUMITRIU

Între socialism şi laşitate

COMENTARII DE LA CITITORI