142 de ani de la proclamarea Independenței de stat a României

in Lecturi la lumina ceaiului

Sînt momente în istoria popoarelor care capătă o strălucire deosebită datorită intensității trăirii celor ce participă la împlinirea lor, dar și consecințelor pe care le proiectează asupra destinelor generațiilor următoare. Un astfel de moment din multiseculara și frămîntata istorie a poporului român a fost momentul crucial al proclamării absolute a independenței de stat, la 9 mai 1877 și, mai departe, a cuceririi prin lupta cu arma în mînă a neatîrnării, în campania militară din anii 1877-1878 împotriva Porții Otomane, cînd armata română s-a acoperit de eroism pe cîmpurile de luptă de la Plevna, Grivița sau Smîrdan.

La sfîrșitul anului 1876 și începutul lui 1877 se conturează tot mai mult poziția României spre întărirea capacității de apărare a țării prin: efectuarea unor credite sporite necesare cheltuielilor militare, concentrări de trupe, înființarea unor noi unități în cadrul armatei naționale. Pe plan politic și diplomatic s-a ajuns la o înțelegere cu Rusia, în vederea trecerii trupelor acestei țări pe teritoriul românesc spre Dunăre, și mai departe în Bulgaria, pentru angajarea operațiunilor militare cu Turcia – situație devenită aproape previzibilă la începutul lunii aprilie 1877. Data de 9 mai 1877 a însemnat pentru România o zi a actului de voință unanim exprimată de poporul român, care năzuise și luptase de secole pentru independență și suveranitate. Pînă la data de 20 august 1877, cînd Dunărea a fost trecută de majoritatea armatei române, efectivul general al trupelor mobilizate s-a ridicat la aproximativ 100.000 de ostași și ofițeri, un număr de 58.700 alăcătuind armata de operații. Acționînd cu abnegație, spirit de sacrificiu, dovedind o înaltă conștiință patriotică, trupele române s-au acoperit de glorie pe cîmpiile și dealurile Bulgariei, pecetluind prin sîngele bravilor ostași actul solemn al proclamării independenței de la 9 mai 1877. Participarea diviziilor române la cucerirea Plevnei – în special a redutelor Grivița I și II -, la cucerirea Vidinului – în special a Smîrdanului -, a Rahovei sau a Belogragicului, s-a dovedit de cea mai mare importanță – hotărîtoare – pentru soarta războiului. Odată cu încheierea războiului ruso-româno-turc, prin tratativele purtate între marile puteri europene, mai întîi la San Stefano, ulterior la Berlin, în 1878, s-a recunoscut României independența care fusese cucerită de fiii țării cu importante pierderi umane și contribuții materiale. Prevederile tratatului de la Berlin s-au conceretizat pentru țara noastră prin recunoașterea deplină a independenței sale și restabilirea atribuțiilor statale ale României. Tot atunci, s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreună cu Delta Dunării și Insula Șerpilor).

Nicolae Grigorescu – pictor al Războiului de Independență

S-a spus, cu deplină dreptate, că – prin creaţia lui Nicolae Grigorescu – arta românească a compus cea mai cuprinzătoare monografie a vieţii ţăranului de pe aceste meleaguri. Nici unul dintre marii artişti ai ţării noastre nu a ştiut să descopere în existenţa zilnică a satului atîtea înfăţişări pline de adevăr şi de frumuseţe. E drept că artistul, supunîndu-se îndemnului propriului temperament, a ales din întreaga realitate, atît de complexă, a satului, momentele şi chipurile care mărturiseau dragostea de viaţă, bucuriile, a consemnat cu precădere scenele învăluite de glorioasa lumină a verii. Personajele sale sînt mai cu seamă tineri care surîd, fericiţi, iar aspectele dramatice, sumbre, nu l-au atras. Dar, între limitele acestei viziuni, lumea satului lui Grigorescu este de o desăvîrşită autenticitate, iar emoția profundă cu care a fost consemnată dovedeşte o mare sinceritate, „o trăire trup şi suflet a temelor rurale”, care a făcut cu putinţă surprinderea unei imagini specifice româneşti.

Pe de altă parte, nu e întru-totul adevărat că artistul ar fi ignorat acele aspecte în care se oglindeau dramatismul, încleştările grave din viaţa ţăranului român. Şi, mai convingător încă decît casele sărace, decît chipurile aparţinînd unei realităţi potrivnice (precum binecunoscutul Vechil), demonstraţia acestui adevăr o fac episoadele Războiului de Independenţă, notate de Grigorescu pe cîmpiile de luptă de la sud de Dunăre.

Pentru că jurnalul de campanie al artistului consemnează, de fapt, tot prezenţa ţăranilor români, îmbrăcaţi de data aceasta în uniforme ostăşeşti, a celor care „din cîmp, de-acasă, de la plug” plecaseră să cucerească neatîrnarea ţării lor. Artistul nu a imaginat scenele războiului şi nu a năzuit să compună o cronică în care să transcrie proiecţiile idealizate ale bătăliilor; împreună cu Szathmary, Mirea şi Sava Henţia, el a făcut parte dintr-un grup de pictori chemat de comandamentul Armatei Române să consemneze, pentru posteritate, episoadele luptelor. El este, deci, un reporter, iar tablourile şi schiţele sale au această însuşire de a fi urmat realitatea, aşa cum i se înfăţişa. „În apropierea cîmpului de luptă, într-o brişcă cu pînze, atelierul lui ambulant – scrie Virgil Cioflec, unul dintre cei dintîi monografi ai pictorului – ia note de toate scenele care-i trec pe sub ochi”.

Desenele dovedesc înclinarea lui Grigorescu de a descoperi în împrejurările tragice ale războiului acele crîmpeie de viaţă care-i aminteau de scenele existenţei rustice, atît de bine cunoscute de el. În jurul unui foc, lîngă roata carului în care duceau provizii pentru armată, un grup de ţărani stau ghemuiţi, fierbîndu-şi mămăliga; scena are aceeaşi naturaleţe pe care o avuseseră şi acelea înfăţişînd ciobani sau plugari, şi relevă tocmai acea credinţă a lui Grigorescu, atît de adesea repetată în lucrările sale, că războiul era purtat de ţăranii români, că ei erau adevăraţii eroi ai luptelor. Sentinela, portretul monumental pe care-l pictează în această perioadă, este tocmai o asemenea mărturie a credinţei lui Grigorescu: dorobanţul cu ţinută mîndră, cu privire dreaptă (care le-a evocat multora pe eroii lui Peneş Curcanul, al lui Alecsandri) este un ţăran autentic; trăsăturile sale sînt asemănătoare cu cele ale ciobanilor pe care artistul i-a reprezentat, tot aşa, în mijlocul unui peisaj ce se topeşte treptat în pulberea depărtării. Carele cu provizii amintesc și ele foarte bine de carele cu boi care străbat priveliștile familiare lui Grigorescu, dealurile înverzite de acasă. De data aceasta, însă, peisajul e întunecat de norii coborîți foarte jos, iar cîmpul care se pierde în zare are o culoare dramatică, nelăsînd să se desluşească nimic din strălucirea caldă a ierbii, din peisajele pictate în ţară. Compoziţia e construită, în multe privinţe, într-un chip asemănător celor din Carele cu boi surprinse pe lungile lor drumuri dintre dealurile Prahovei; ea taie, cu aceeaşi oblică sigură a căruţelor mari, suprafaţa tabloului, oamenii şi vitele au aceeaşi prezenţă puternică. Însă efortul oamenilor care împing la roată, grumazul plecat al boilor trădează o încordare care lipsea din însoritele picturi de acasă, unde se cuprindea un sentiment robust, un fel de sărbătoare a muncii și a naturii. Grigorescu nu caută neapărat semnificațiile luptei doar în încleștările spectaculoase, în desfășurările largi ale oștirilor. El nu este un „bataillist”, cuvînt cu care istoria de artă îi desemnează pe pictorii ce glorificau, într-o viziunea strălucitoare, scenele de război. Pictorul român e întru-totul conștient de tragismul războiului, de primejdiile morții ce-i pîndesc necontenit pe soldați.

Eroismul ostașului român se deslușește și în împrejurări pe care pictura convențională a unor tablouri emfatice le-ar fi neglijat. Un călăraș care surprinde un Spion inamic strecurat în preajma liniilor românești îl urmărește, cu sabia ridicată, într-o imagine plină de mișcare, al cărei dramatism e accentuat de lumina nesigura a zorilor ce se ivesc la orizont. Doi călăreţi, Vedeta, cu alte cuvinte, o patrulă, veghind pe o coamă de deal; siluetele lor se decupează pe planurile colinelor învăluite într-o ceaţă luminoasă; de altminteri, Grigorescu a fost un maestru al „anvelopei” de aer, al reprezentării formelor din peisaj estompate de efectele luminii, aşa cum le descoperise într-o îndelungată observaţie a naturii, pe urma lecţiilor deprinse de la maeştrii peisagişti ai vremii.

Artistul se afirmă, astfel, ca un pictor al omenescului; ideea luptei pentru independenţă nu se despărţea, la el, de prezenţa celor care plecaseră pe front să scape „de jug sărmana noastră ţară”. Iată, de pildă, schiţa pentru Atacul de la Smîrdan (schiţă care a fost cunoscută multă vreme sub titlul În Valea Rahovei). Vălmăşagul armatei care atacă la baionetă e surprins cu un ascuţit simţ al mişcării. Uniformele verzui ale soldaţilor români, epoleţii roşii – pun pete puternice pe zăpada albă, frămîntată de paşi. Fesurile de un roşu aprins ale otomanilor punctează şi ele violent suprafaţa pictată, întărind impresia dramatică a iureşului, a ciocnirii. În primul plan, se desluşeşte o siluetă vînjoasă care constituie, de fapt, centrul optic al tabloului: înclinat în faţă, alergînd cu puşca pregătită de atac, soldatul acesta e o prezenţă de statuie ce reprezintă lupta însăşi, o emblemă a eroismului. Lîngă el, un ostaş, căzut cu faţa la duşman; în depărtare, cerul acoperit de nori fumurii; trupurile duşmanilor prăvălite în zăpadă: toate vorbesc despre tragedia războiului.

Într-o altă variantă, Lupta de la Smîrdan, Grigorescu a păstrat multe sugestii compoziţionale ale schiţei. Silueta soldatului din prim plan e şi mai puternic reliefată: el este, s-ar spune, în chip şi mai limpede, eroul acestei file de epopee. Dar compoziţiei îi lipseşte acel freamăt dramatic al schiţei; preocupările de construcţie prea evident mărturisite de liniile oblice pe care se aşează siluetele soldaţilor în atac şi de orizontalele trupurilor celor morţi au atenuat impresia de mişcare din prima variantă, unde arhitectura planurilor părea a se supune dorinţei de a se sugera vijelia tragică a atacului, într-o construcţie, totuşi, mai complicată.

Grigorescu, pictor al omului, n-a nesocotit nici drama duşmanilor. Convoaiele de prizonieri, lungi şiruri de învinşi care se pierd în zarea viscolită a iernii, capete plecate, trupuri înveşmîntate în mantale prea subţiri, mărturisesc acest sentiment de compasiune omenească. E drept, însă, că în preajma convoaielor, soldaţii români care-i păzesc pe cei capturați, îndură aceleaşi vitregii ale vremii înverşunate. Artistul rămîne, pretutindeni, credincios adevărului: portretele ostaşilor inamici, luaţi prizonieri, dezvăluie preocuparea de a surprinde fizionomiile unor oameni obişnuiţi, osteniţi de luptă. Ele nu dau glas nici unui fel de înclinaţie retorică: sînt chipuri ale unor oameni trişti şi abătuţi.

Opera lui Nicolae Grigorescu reflectă, în lucrările inspirate din Războiul de Independenţă, o copleşitoare încredere în puterea artistică a adevărului. Şi, tocmai prin aceasta, prin hotărîrea cu care respinge grandilocvenţa, prin simplitatea şi prin sinceritatea ei, conferă o imagine convingătoare a eroismului celor care au luptat pentru neatîrnarea ţării lor.

DAN GRIGORESCU (1931-2008)

Păreri și opinii