15 mai 2013

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Am primit un telefon de la Paris, de la Cici, istoricul nostru, în vîrstă de 89 de ani. M-a întrebat: „Ce faci, baroane, nu mergi la Atheneu?“. Cu ani în urmă, am primit un hrisov, unde mi se acorda titlul de baron, de la Prinţul de Cumania Neagră. Dar, întrucît acesta a avut o scăpare, pe fond deviant, am băgat foarfeca. Nu accept decît relaţiile civilizate. De mitocănii am scăpat în 1964.

Acolo, la Atheneul Român, era programată o întîlnire prilejuită de aniversarea a 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet, în program figurînd lansarea unei cărţi de istorie a crimelor acelui regim, urmată de un concert. Evenimentul era patronat de Romulus Rusan, bărbatul Anei Blandiana. Fiind ,,en froid” cu cei doi, nu aveam de gînd să merg. M-a sunat, însă, Cici, din nou, şi mi-a spus că mi s-a rezervat un loc în lojă. Nu mi-aduc aminte să mai fi fost vreodată în lojă! De data asta, nu mai puteam refuza, deşi îmi era total neplăcut să mă găsesc în acea companie.

De ce am ajuns ,,en froid” cu Rusanii: cu mulţi ani în urmă, obişnuiam să merg la ei, împreună cu Cici, de ziua Blandianei, pe 25 martie. Avocatul, putred de bogat, cumpăra, el, florile. Într-o atfel de împrejurare, cred că era în 2008, Rusan a zis: „Hai să vă fac o poză!“. Sincer vorbind, eu nu ţineam deloc să apar în vreo fotografie, nu aveam nevoie de aşa ceva. Dar mi-am zis că poate vrea el ca, pe fundal, să se vadă A.C. După ce ne-a pozat Rusan, Blandiana ne-a spus, mie şi avocatului: ,,Hai să mă fotografiez şi eu cu voi”. Bărbatul ei a chemat secretara să ne pozeze şi a trecut, şi el, în dreapta mea. Eram, deci, în acea imagine, avocatul – care nu mi-a lăsat nici o carte, de aceea nu-i dau numele -, Blandiana, eu şi Rusan. Întrucît gazdele erau nişte persoane publice intens mediatizate, cunoscute pînă şi de momîrlanii de la poalele Parîngului, fotografia urma să fie o amintire de efect. I-am şi spus lui Rusan să ne dea filmul. Mi-a răspuns: „Da, sigur!” – minciuni comuniste… La urma urmei, nici A.C. şi nici eu nu eram nişte persoane absolut banale. Avocatul executase 15 ani de temniţă şi nu a alergat la comunişti să le ceară milă: „Daţi-mi şi mie o pîine!“. A rămas acolo, în domiciliu obligatoriu, pe tarla, după care s-a pensionat, alegîndu-se cu o pensie ridicol de mică. Iar eu eram un fost deţinut politic, cu o condamnare grea şi execuţie lungă, dar, ceea ce e foarte, foarte important – nu i-am jurat credinţă lui Ceauşescu.

După un timp, aflîndu-mă la A.C., l-am sunat pe Rusan şi i-am spus să ne trimită cîte o fotografie, ori clişeul, că mergem noi la developare. Ce credeţi că a făcut omul? Ne-a trimis fotografia în care apăream doar noi doi. Nu ştiu de ce a procedat astfel: fie le-a fost frică să nu vadă comuniştii poza, fie, pur şi simplu, din prostie. Ar fi absurd să cred că nu-i onoram, şi noi, pe ei, apărînd în acea poză. Eram oameni cu educaţie, nu slugi, cum fuseseră ei pînă în 1989. Prin acea imagine, ei nu aveau decît de cîştigat, prezenţa noastră alături de ei însemnînd că le consideram păcatele din timpul comunismului doar nişte accidente de comportament, pe care, iată, le ştergem cu buretele. Şi asta, în condiţiile în care, atunci, în anii comunismului, noi eram ciuca bătăilor, iar ei – nişte aplaudaci.

De fapt, nu numai ei, ci milioane de oameni au fost împotriva noastră, în vremurile acelea. Ştiu că, probabil, cei mai mulţi dintre cititori vor spune: „Ce, acum e mai bine decît în timpul comunismului?“. Iar eu le răspund: Dacă alegeţi mereu să fiţi conduşi de comunişti, sigur că nu vor fi dreptate şi adevăr în ţară.

După lansarea cărţii, cu un discurs, de bună calitate, al lui Rusan, am urcat, cu toţii, în sala de concert. În stînga mea, îl aveam ca vecin pe Petre Mihai Băcanu, iar, în dreapta, pe un alt cunoscut.

Din păcate, eu nu pricep deloc muzica de concert – am rămas la ,,Rasputin” şi ,,Cielito Lindo”… Aşa că mă tot uitam în jur, să văd pe unde mă pot retrage, fără să deranjez. Zăresc, dedesubtul lojei, o ieşire luminată şi reuşesc, fără complicaţii, să mă strecor afară. Am rămas, însă, uimit de comorile de artă din Atheneul Român, astfel că am plecat de acolo cu sufletul îmbogăţit de atîta frumuseţe. Din naştere sînt anticomunist şi estet.

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI