Acelaşi gînd: „Valahii, naţie neroadă“

in Editorial

 

Motto: „Un popor numeros, sărac şi asuprit cu cruzime, aşa cum este, care nu poate visa decît o viaţă nenorocită”. (Scrisoare către Vatican despre românii din Transilvania, ianuarie 1785)

 

Un bun amic şi aprig peremist îmi atrăgea atenţia că nu am scris în editorialul de data trecută despre acţiunea iredentistă condusă de Laszlo Tökes la Tg. Mureş. Problema este că nu doar eu nu am scris, în sensul unui comentariu, a unei analize care să scoată în evidenţă aspectele periculoase ale acestei manifestaţii – nimeni nu a scris şi nici măcar nu prea a gîndit. În România, naţionalismul, ca o conştiinţă mîndră şi trează, fundament al speranţei pentru viitor, este în letargie, în comă.

Recent, cotidianul american „New York Times“ publica o analiza a situaţiei partidelor naţionaliste din Europa; în toate ţările UE este în creştere, mai puţin în România şi în Italia, dar în România este la un nivel mult mai scăzut. Şi nu am motive să-i bănuiesc pe americani de minciună, fiindcă asta e realitatea – căderea PRM la 1% face ca orice discuţie despre naţionalismul românesc să devină ridicolă – sau poveste cu gansteri mascaţi.

Revin la Laszlo Tökes; 2.000 de etnici maghiari au manifestat la Tg. Mureş, de 10 martie, cu ocazia „Zilei libertăţii secuilor”. Au cerut „autonomia Ţinutului Secuiesc”, au depus la Prefectură şi o petiţie în acest sens, adresată guvernului, au depus coroane de flori la Monumentul Secuilor Martiri şi au partipat la un spectacol artistic. Pe parcursul marşului s-a strigat celebrul „Rezistăm!”, dar însoţit de chestiuni specifice secuilor – „Autonomie!” şi „Să piară Trianonul!”, condamnînd astfel, în chiar inima ţării noastre, actul politic ce a dus la înfăptuirea idealului Unirii Transilvaniei cu România. Iar Tökes a spus ceva cu totul nou, mai ales prin claritatea mesajului: „Noi avem, în primul rînd, scopul de a realiza autonomia Ţinutului Secuiesc, respectiv autonomia teritorială mai mică sau mai mare a altor părţi ale Transilvaniei şi, după aceea, autonomia culturală, care priveşte întreaga comunitatea maghiară”. Dar Tökes nu se opreşte aici, ci continuă la fel de interesant: „Noi tindem să ajungem la o înţelegere privind autonomia, prima dată între maghiari,  după care să ajungem la înţelegere cu fraţii noştri români, pentru că este de la sine înţeles că fără consimţămîntul românesc nu se poate realiza autonomia”. Bun, eşti tentat să spui, dacă e vorba de consimţămîntul românilor, stai tu mult şi aşteaptă. Din păcate, cei ce gîndesc aşa nu mai sînt la curent cu noutăţile, cu starea de spirit.

Există un personaj pe nume Sabin Gherman; a devenit cunoscut datorită controversatului eseu-manifest „M-am săturat de România”, un text care i-a adus numeroase şi îndreptăţile critici din ţară, dar şi o largă susţinere din partea unor cercuri externe. A fost ţinut pe banii austro-ungari într-un turneu de conferinţe, a înfiinţat fundaţii, are emisiuni, ce să mai…, acest biet reporter TVR, care n-a fost în stare să urmeze facultatea decît la Craiova – oare de ce nu la Clu-uujjj, de prea mintos? – deci acest reporter a făcut ce trebuie pentru a se urca precum găina pe gunoi şi a început să cotcodăcească despre autonomie – fiscală, adminstrativă, educaţională – direct sau indirect, deocamdată. Sincer, personajul nu e nici pe departe talentat sau cult, e pur şi simplu tupeist, obraznic – dar e vremea lor, a golanilor gata să vîndă orice, chiar şi ţara, să-şi bată joc de orice, mai ales de ţară. Însă, revin la actualitate – pe vremea cînd Gherman şi-a descris mizeria morală prin pretinsa lui saturaţie de România, mai trăia un Vadim, un Adrian Păunescu cei care inspirau patriotismul, îl adăpau cu reacţii fireşti unei naţiuni, aşa încît un asemenea terchea berchea nu putea să-şi ducă negoţul de ţară la rău sfîrşit; acum, Gherman are emisiuni, pagini de socializare, ba chiar scrie şi un editorial în „România Liberă“. Emisiunile au ceva audienţă, iar editorialul său este printre cele mai citite articole din ziarul care poartă, cu sfruntată neruşinare, numele ţării. Scrie bine? Nu, e un mediocru, deh, facultate oltenească mică, absolvent pe măsură, are tupeu cît cuprinde pielea lui oacheşă, şi ştie că înjurătura merge de minune astăzi – ca şi minciuna, încurcarea şi răstălmăcirea datelor istorice. Contează însă răul pe care-l face, mai precis pregătirea terenului fertil pentru seminţele plantate, cu regularitate, de Laszlo Tökes.

Gherman sau Tökes nu sînt luaţi la înjurături; dimpotrivă, de 15 martie, „ziua maghiarilor de pretutindeni”, mulţi români au mers alături de maghiari, sub faldurile drapelelor maghiare şi ale UE, organizaţia care ne-a transformat din ţară puternică în sursă de căpşunari, salahori în construcţii, closetari şi cerşetori, oferindu-ne în schimb, celor care am rămas, mîndria de a fi şomeri, asistaţi, spectatori TV şi manifestanţi abulici.

Scriam recent despre fenomenul sărăciei – în toiul veştilor despre creştere economică şi măriri de pensii şi salarii, reclamele şi ofertele pentru amanet şi împrumuturi rapide sînt adevăratul barometru al sărăciei. Reclamele la „refinanţări pentru credite restante”, la împumuturi pe sume mici prin IFN-uri, telecredite, formule de amanet – majoritatea, aparent, nişte chilipiruri, sînt în realitate, o adevărată capcană pentru oameni disperaţi sau inconştienţi.

Recent, a apărut chiar varianta amanetului direct de acasă, nici nu mai trebuie să calci pragul caselor de amanet. „Evaluare de la distanţă, primeşti banii la tine acasă, acum AMANET xxx franciză vine la tine acasă!”, sună euforic reclama unei firme. Dacă eşti de acord, reprezentantul firmei de amanet vine la tine, îţi dă banii şi-ţi ia obiectul din casă. Asta e România „europeană”. Datorii, greutatea zilei de azi, despre ziua de mîine nici nu mai putem gîndi, cei mai optimişti doar o visează. În aceste condiţii, cum credeţi că merge exemplul maghiar, unde lumea o duce mai bine, cum credeţi că sună teoria lui Gherman – „sîntem conduşi de sudişti, de cei care reprezintă cele mai sărace judeţe din ţară”? Sigur că ecoul este vast, puternic precum miasmele otrăvite a mlaştinei în care ne scufundăm… Cum era versul acela de pe vremuri – „Creştem odată cu ţara”? Acum ne scufundăm odată cu ea, material şi moral. Apropo, mai putem vorbi oare de „moral” la nivel naţional? Nu, fiindcă vorbesc alde Gherman, Rareş Bogdan, Ghiţă, Radu Tudor şi alte personaje de gen, la care lumea stă cu mintea plecată – pînă vin emisiuni cu curve, cel puţin acelea fiind adevărate, operate doar în părţile voluptăţii, nu ale gîndirii.

Moral… Tot recent scriam de o delegaţie a Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite, care s-a întîlnit cu premierul Sorin Grindeanu. Evident, au fost însoţiţi de fratele cel mare, ambasadorul SUA, Hans Klemm. Tema discuţiei a fost interesantă, generoasă  – înfiinţarea unui Muzeu al Istoriei Evreilor din România, dar şi „un demers de consolidare a educaţiei privind istoria Holocaustului”. Adică introducerea Holocaustului, în varianta Elie Wiesel, în manuale. Ştiţi, varianta „România a ucis, a ucis, a ucis!”. De amintit şi că mai multe organizaţii ale minorităţilor solicită statului român chestiuni asemănătoare – muzee, dar şi includerea, în manualele şcolare, a istoriei minorităţii şi a unor evenimente din trecut, care au generat puternice controverse. De exemplu, minoritatea romă doreşte reflectarea în manuale a fenomenului şi istoriei robiei romilor. Mă îndoiesc că în privinţa componentelor care pot modifica anumite capitole din istorie, Guvernul va consulta instituţiile reper din cultură, istorie şi educaţie, respectiv Academia Română sau Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, dar şi altele. Printre motivele îndoielii mele sînt experienţele din ultimii ani, cînd s-au reluat teme care au dus la modificări legislative, în sensul condamnării unor fenomene din trecut, dar şi al limitării dreptului la analiză şi exprimare în privinţa acestora. Un exemplu ar fi cazul Nicolae Paulescu, dar şi cel al unor scriitori contemporani cu marele savant. Alt caz este Raul Şorban, atacat abia după moarte – dar copacul lui, cel „drept între popoare”, are rădăcinile prea adînc înfipte ca să îl smulgă micimea conteporană.

În schimb, noi, ca fruntariu UE, încetăm parcă să mai fim o naţiune, devenim un teritoriu. Aşa cum vedem noi, sau Moscova, Moldova – un teritoriu de recuperat. Nu o naţiune, nu o civilizaţie. Noi sîntem un teritoriu pentru Europa, care trebuie într-un fel administrat, regionalizat, amplasate baze, cumpărat terenuri, exploatat etc. Ori, modul acesta devine propriu şi generaţiilor corporatiste – cei fără limbă, doar cu prescurtări, amatori de teatru absurd, de virtual, viaţa trebuie trăită, clipa prezentului domină orice tentativă de transpunere în inutilul metafizic. Cel puţin aşa spun mediocrii luceferi ai unei lumi căzute.

Titlul articolului este extras dintr-o scrisoare către Vatican, expediată în august 1784, cu referire la dorinţa românilor de a numi un episcop ortodox în Transilvania. Multă lume ar trebui să citească monumentala operă arhivistică lăsată de Ion Dumitriu Snagov, singurul român care a cercetat arhivele Vaticanului – ar vedea atunci cum gîndurile care ne situau undeva, la periferia respectului europei „civilizate”, nu s-au schimbat defel, doar sînt mai perverse, iar noi mai nerozi, în micimea vremurilor.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI