Şarpele

in Tabletă de scriitor

Toată viaţa m-am temut de şerpi. De fiecare dată cînd mă gîndesc la ei, mă trec fiori pe şira spinării. Şi acum, cînd am o vîrstă, mă sperii de ei, pentru că-i ştiu veninoşi. Te pot muşca atunci cînd nu te aştepţi: din iarbă, din aşternut. Prima oară am fost muşcat de şarpele-perceptor, care venise să-i ia mamei ţoalele de pe pat, fiindcă, biata de ea, nu avea cu ce-şi plăti datoriile la stat. Pentru două oiţe, o văcuţă şi nişte haturi de pămînt sterpe, mai tot timpul îmburuienite şi pline de mărăcinişuri. Atunci mi-am luat ţoala pe care dormeam şi am luat-o la fugă spre grădină. Cred că nu aveam mai mult de patru-cinci ani. În sat nu era gospodărie colectivă. Fiecare ţăran îşi muncea pămîntul, de pe care toamna nu aduna aproape nimic: doar cîteva boabe, pe care le arunca din nou sub brazde odată cu sosirea primăverii. Şi m-a prins acel şarpe din urmă – avea picioarele lungi, pantaloni la dungă, iar pantofii erau lustruiţi, de mă uitam în ei ca în oglindă. Noi nu am avut oglindă în casă, ca să vedem cum arătam, decît foarte tîrziu. Pînă atunci, ne uitam unii în ochii altora… Şi m-a prins şarpele acela lung, de doi metri, cu paşii lui iuţi. Eu eram desculţ, sprinten, dar el făcea, cu picioarele lui lungi, un pas, cît eu zece. Mi-a luat zdreanţa aceea din mînă şi m-a tras de urechi cu atîta putere, încît vreo două zile nici că am putut pune capul pe-o parte, pe perna făcută de mama dintr-un braţ de vreascuri, legate ca un snop mic de grîu, pe care-l acoperea cu o bucată de cîrpă, să nu mă zgîrie pe faţă. Şi auzeam cum prin somn umblau şerpii, visam că mă adulmecă şi că mi se încolăcesc pe trup în iernile friguroase sau în verile secetoase… Şerpii umblau şi pe uliţe, iar oamenii se temeau de ei, fugeau unde vedeau cu ochii de îndată că primeau veste că vreun şarpe-stăpîn a intrat în sat… Pe mine m-a prins cînd eram de-o şchioapă, pentru că i-am smuls din mîini ţoala pe care trebuia să mă culc. Era început de primăvară, vîntul încă era rece, iar mama nu avea cu ce să ne aprindă focul în sobă. Lemnele, atîtea cîte le-a avut, se terminaseră prea repede, că iarna nu a vrut să ţină cu noi: vîntul nu încetase o clipă, răsucind vălătuci mari de fulgi de nea dinspre Trotuş, şi vuia aşa de năprasnic, de ziceai că sînt urletele haitelor de lupi… Şi iată că am crescut mare. Da, am crescut mare, că Dumnezeu a ţinut cu mine. Şi m-a ţinut sănătos, numai că de şerpi nu am avut scăpare, m-au urmărit peste tot, vînîndu-mă fără încetare; pentru orice greşeală, cît de mică, am plătit cu cîte o muşcătură zdravănă. Elev fiind în clasa întîi, fără să vreau, am dat peste găleata cu apă, vărsîndu-i conţinutul pe duşumea. Tot holul îl inundasem. Cum la ora aceea nu eram prezenţi decît eu şi alţi doi copii, domnul învăţător a ştiut că eu făcusem acea boacănă. N-am aflat nici azi cine a fost acel şerpişor de om care mă turnase la domnul… Şi totuşi, domnul învăţător nu m-a certat pentru pozna mea, nu mi-a scăzut nota la purtare; a venit pînă la banca mea şi m-a mîngîiat pe cap, rugîndu-mă să fiu mai atent. Aşa s-a comportat domnul cu mine, pentru că nu avea într-însul sînge de şarpe. Şi chiar dacă am fost atent la tot ce am făcut în viaţă, din cînd în cînd, din senin, m-am trezit cu cîte un şarpe gata să mă muşte. Mi-e sufletul plin de rănile pe care mi le-au făcut, unele mai adînci şi mai dureroase decît altele. Am cunoscut de-a lungul vieţii grămezi de şerpi, încolăciţi între ei ca dracii, întinşi pe buturugi, cu burţile la soare: unii mici, dar al naibii de vicleni, alţii mari, pregătiţi să te înşface dintr-o singură muşcătură, dar ca acum, în zilele de azi, n-am văzut şerpi aşa de veninoşi, şi atît de mulţi. Şi, oricît m-aş feri de ei, mă găsesc chiar şi în gaură de şarpe.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI