Evoluţia firească a speciei – de la sărac la slugă

in Editorial

Motto: „Numai cei care sfarmă lanţurile şi descătuşează cugetul omenesc sînt adevăraţi oameni”.

      (Ernest Hemingway)

„Unul dintre obiectivele imperialismului, urmărit prin lovitura de stat, este de a împiedica Venezuela să se recupereze, dar nu vom permite acest lucru. Vom continua cu angajamentul nostru de a lupta, de a conduce şi de a apăra patria, pentru a continua să construim un viitor pentru poporul nostru”. Acesta este mesajul transmis lumii întregi de preşedintele Maduro. Urmaş desemnat de celebrul Hugo Chavez, Nicolas Maduro a fost ales şi reales preşedintele al Venezuelei, una dintre ţările blestemate să aibă resurse de petrol uriaşe –, dar şi să fie un popor paşnic, prea visător şi mult, mult prea aproape de rechinul planetar, SUA. Aşa că s-au trezit „investiţi” în stil yankeu, adică lăsaţi fără nimic – fără resurse, fără economie, doar cu bani de cheltuială şi cu posibilitatea de a-şi etala superbele femei în filme cu decoruri fastuoase, pentru ca visătorul popor să nu se trezească.

A apărut acel fenomen, comunismul (marxism, bolşevism, socialism, nu contează formula), care a însemnat în America Salvador Allende, Che Guevara, Fidel Castro, şi o uriaşă garnitură de scriitori, în Africa neagră, Nelson Mandela… În vremea noastră, s-a numit Hugo Chavez. Din păcate, misiunea lui a fost mai grea decît a înaintaşilor săi.

Revoluţiile şi mişcările antiimperialiste din a doua jumătate a Secolului XX, din America Latină şi din alte zone ale lumii, s-au petrecut într-o conjunctură internaţională în care existau ţările nealiniate, ţările socialiste – şi funcţiona, la parametri relativ fireşti – concurentul ideologic al capitalismului, comunismul. Ei bine, Hugo Chavez înfăptuieşte Revoluţia venezueleană în 2001, atunci cînd conjunctura era complet nefavorabilă – practic, lumea este dominată de capitalismul imperialist şi agresiv, exponent al concernelor bancare, al multinaţionalelor, al giganticelor afaceri cu terenuri arabile, resurse naturale şi energie. Atunci, în 2001, Hugo Chavez promulga un pachet de legi prin care autoriza naţionalizarea terenurilor, petrolului şi băncilor. Zece ani mai tîrziu, este operat pentru prima oară de cancer.

În lumea noastră, dominată de vorbe pe care nu le înţelegem – şi nici nu au sens, de fapt -, Chavez este prezentat ca un personaj absurd, care şi-a înfometat poporul, a falimentat ţara etc., etc. Interesant este că, spre deosebire de „trompetele” care intoxică populaţia, inclusiv prin România, personalităţi ale culturii americane i-au onorat memoria acestui „inamic al Americii”.

„Deplîng pierderea unui mare erou pentru majoritatea poporului său şi pentru toţi aceia care luptă pentru a-şi cîştiga un loc în această lume. Detestat de reprezentanţii claselor sociale bogate, Hugo Chavez va rămîne pentru totdeauna în istorie… Prietene, odihneşte-te în pace (o pace), meritată de multă vreme”. Asta scria marele regizor Oliver Stone. Iar şi mai frumos a scris la moartea lui Hugo Chavez marele actor Sean Penn: „Persoanele sărace de pe Planetă au pierdut un campion, iar America a pierdut un prieten, despre care n-a ştiut niciodată că îl are…”. De fapt, Chavez şi alţi „nebuni” ca el sînt prietenii pe care niciodată nu ştim că-i avem. Mai mult, ne temem de ei, îi respingem, ca pe toţi cei care ne spun adevărul ce nu ne place.

Acum, Nicolas Maduro a respins ultimatumul lansat cu maximă obrăznicie de mai multe state europene, prin care i se cerea să anuleze alegerile prezidenţiale – şi să organizeze altele, în termen de 8 zile! „Ar trebui să retragă acest ultimatum – nimeni nu ne poate da nouă ultimatum!”, a răspuns Maduro. Conducătorii SUA, în schimb, nici nu stau la discuţii – l-au recunoscut preşedinte pe un tînăr de 35 de ani, după ce transmiseseră mesaje care îndemnau la revoltă.

Da, în Venezuela e criză economică de mult timp, dar asta pentru că bogata ţară a fost blocată de americani. Acum e şi criză politică, poate că vor începe şi ostilităţi armate, război civil, aşa cum au demonstrat americanii că ştiu să facă în orice „revoluţie democratică”. Dar, sigur, de vină nu sînt cei care provoacă – sînt cei care nu acceptă să plece capul –, iar pe laşi şi ipocriţi asta îi umple de invidie şi de ură. Aşa că sînt cei mai înverşunaţi susţinători ai stăpînului! Ura lor e contra semenului care se ridică din noroi – şi caută argumente să explice cît de bine, cît de fericiţi sînt în noroi! Şi se amăgesc, folosind enunţuri pompoase, ton ritos, că sînt egali între egali, „parteneri”. Îmi aduc aminte de serialele englezeşti, cu teme din epoca victoriană: cel mai pedant, mai important, cu tonul cel mai protocolar este majordomul. De fapt, e tot o slugă –, pe cînd stăpînul e degajat, lipsit de formalism. Cam aşa sîntem noi şi alte popoare „partenere strategice” faţă de „Big Brother”.

„Mai devreme decît credeţi, se vor deschide marile alei prin care să treacă omul liber, pentru a construi o societate mai bună”, scria Salvador Allende – şi, vai, cîtă eroare în vorbele sale! Cîtă necunoaştere a umanului. Omul, chipurile o fiinţă spirituală, este condus în proporţie imensă de căutările animalice: hrană (botezată „artă culinară”), sex şi perversiuni, violenţă fizică. Iar cînd se ridică un om şi spune – nu sîntem nici slugi, nici animale, lumea îi dă în cap… Asta e cu Maduro, asta a fost cu Chavez, asta a fost şi cu Ceauşescu. Dictatori falimentari, nebuni care au ţinut ţara în sărăcie, în timp ce ei trăiau în lux!

Din păcate, lumea nu-i merită! Lumea L-a ucis pe Hristos, darămite pe nişte bieţi oameni, care s-au ridicat din noroi… Deci, are vreun rost să te zbaţi să ajuţi omul să devină… om? Nu, omul nu poate scăpa de frica de a fi sărac, aşa că va accepta alternativa, singura: lanţurile, să fie slugă. Uitaţi-vă în jur, e suficient.

DRAGOŞ DUMITRIU

Păreri și opinii