Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural şi pierderea Identităţii naţionale a poporului român (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Orice ţară, mică sau mare, şi pe orice parte a Globului Pămîntesc ar fi ea poziţionată, îşi dezvoltă strategia proprie, în vederea cultivării şi conservării patrimoniului cultural pe care l-a moştenit, străduindu-se să ducă mai departe moştenirea trecutului, fără de care prezentul şi viitorul vor fi de nerecunoscut. În contextul actual al dezvoltării unui amplu sistem de integrare europeană, cînd se mizează pe încercarea de ştergere (sau măcar de estompare) a frontierelor economice, lingvistice, sociale şi culturale – cu scopul mascat de asimilare a celor mai înaintate experienţe – interesul statelor pentru conservarea şi protejarea patrimoniului naţional devine politică de stat, fondurile alocate în acest scop şi forţele umane (de înaltă calificare) angrenate în acest sistem, atingînd cote substanţiale, de la an la an.

Am vizitat multe ţări de pe bătrînul continent, Europa, aşa cum au făcut mulţi români după 1989. Am rămas încîntaţi şi plini de admiraţie vizitînd o parte dintre vestigiile istorice ale acestor ţări, excelent întreţinute şi puse în valoare, oferindu-ne tuturor o imagine cît mai fidelă a unui trecut de mult apus, perpetuat, însă, prin ceea ce statul respectiv a înţeles să acţioneze. Nu vom uita niciodată impunătoarele castele din Franţa, de pe Valea Loarei – d’ Amboise, Blois, Chambord, Valençay – ridicate în Secolele XV-XVI – pentru splendoarea arhitecturală şi artistică pe care o etalează cît şi pentru aerul de epocă autentică pe care îl degajă.

În afara construcţiei, am apreciat, în interior, calitatea obiectelor peste care au trecut sutele de ani fără să le schimbe configuraţia şi consistenţa, părînd că au fost etalate chiar în acel moment în marele castel. Am vizitat, în Anglia, micul orăşel Stratford-on-Avon, locul de naştere al dramaturgului Wiliam Shakespeare. După 400 de ani de la moartea scriitorului, Stratfordul trăia şi îşi dirija viaţa în raport cu autorul pieselor „Richard al II-lea”, „Romeo şi Julieta”, „Hamlet”, „Regele Lear” etc., dezvoltînd o adevărată industrie inspirată şi legată de numele autorului. De la biserica în care se află mormîntul lui Shakespeare – vizitată cu evlavie şi într-o ordine desăvîrşită, pînă la mulţimea de străzi ce aminteau de marele Wil şi pînă la magazinele înţesate cu tot ce poate fi legat de acest fiu al urbei şi se poate comercializa – totul trăda o gîndire şi o organizare perfecte, pînă la transformarea acestui amalgam de amintiri şi semne distinctive într-o adevărată industrie sui-generis.

Ce să mai vorbim de Grecia?

Prin monumentele pe care au ştiut să le conserve, grecii au făcut, cu măiestrie, multe reconstituiri ale unor momente cruciale din istoria lor, readuse la lumină după mii de ani, Lupta de la Termopile (480 î.Hr.), unde a avut loc o bătălie celebră, în care, Leonida, regele Spartei, împreună cu 300 de spartani, au pierit încercînd să oprească pătrunderea în Grecia Centrală a armatelor persane conduse de regele Xerxe, precum alte şi alte artefacte (să nu omitem Acropole). Din orice piatră sau zid, descoperite în orice colţ de ţară, au făcut o lecţie de istorie, cu ştiinţă şi cu multă muncă au readus străbunii în contemporaneitate, oferind întregii lumi posibilitatea de a cunoaşte o istorie bogată a unor oameni şi timpuri cu care gazdele se mîndresc. Deşi exemplele pot fi generalizate pe întregul cuprins al Europei, cred că mesajul preconizat a fost realizat, pregătind întrebarea care stă pe buzele fiecărui român, în momentul în care este pus să facă o comparaţie: ,,La noi de ce nu se poate face aşa ceva?’’.

Întrebarea fiind pusă, mai rămîne să stabilim adresantul, pentru a încerca să stabilim şi o responsabilitate în dreptul celui implicat. În mod generic, adresantul se numeşte Stat. Cum Statul nu este ceva imaterial, care pluteşte dincolo de nori, trebuie să ajungem la fracţiunile din acest Stat care au responsabilităţi în domeniul Patrimoniului Cultural. În ordinea implicării directe, cred că ar trebui nominalizate următoarele structuri: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale(cu toate pîrghiile sale), Institutul Naţional de Patrimoniu, Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, Parlamentul  României (prin comisiile de specialitate), Consiliile Judeţene (cu organismele pe care le au în acest sens), Prefectura, Administraţia locală (prin atragerea instituţiilor de învăţămînt din localitate), Biserica (prin mobilizarea enoriaşilor).

Dacă, în mod virtual, beneficiem de asemenea forţe de anvergură, eşalonate, am putea spune, pe toate treptele societăţii româneşti, de ce, la noi, realitatea arată altfel, cu mult altfel, decît în ţări din zona noastră sau mai îndepărtate?

Patrimoniul cultural (mobil şi imobil) cuprinde „un ansamblu de bunuri de toate categoriile, care reprezintă o mărturie şi o expresie a volumului cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie” – aşa cum stipulează Legea 182/25 octombrie 2000 (republicată), privind protejarea  patrimoniului cultural naţional. Chiar dacă, la o comparaţie cu alte ţări, patrimoniul nostru este de o valoare mai mică, nu valoarea în sine decide gradul de protejare şi conservare, ci valoarea dată de însemnătatea istorică şi culturală a respectivei moşteniri. Şi mai putem veni cu încă o scuză: nu putem avea niciodată fondurile necesare conservării şi restaurării, la concurenţă cu alte ţări. Bineînţeles, şi această teorie este falsă, falsitatea acesteia se va demonstra la momentul oportun, cînd se va constata că, în principal, nu fondurile financiare sînt problema, ci modul de organizare şi de implicare a persoanelor şi a entităţilor responsabile, plus acţiunea factorilor de control.

Pentru a uni teoria cu practica, să trecem la exemplificări, încercînd să rezolvăm greaua alegere a subiectului din ampla documentaţie pe care mi-am făcut-o de-a lungul timpului.

Ca pe un generic al acestui serial, am putea numi o ingenioasă iniţiativă a Muzeului Naţional de Artă din Cluj-Napoca, de acum doi ani, cînd – sub spectrul pierderii spaţiilor muzeale, la nivel naţional – a organizat o expoziţie cu titlul „Muzeele pierdute”. Manifestarea s-a dorit a fi un protest la nivelul Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. Această acţiune a plecat de la o realitate dramatică, percepută după ce s-a constatat că, peste 100 de muzee din ţară sînt afectate de retrocedările masive de sedii şi colecţii – fapt fără precedent în România, chiar mai grav decît pe timp de război.

Sintetizînd ravagiile acestui pericol, custodele expoziţiei, domnul Dragoş Neamu, a spus: „Sensul expoziţiei este de a semnala faptul că ne pierdem muzeele, dar şi o mare parte din colecţii, că astfel nu vom mai avea şansa să le vedem vreodată. Muzeele fără sedii sînt muzee unde colecţiile zac în lăzi întru uitare. Pentru multe dintre acestea, soluţia salvării vine de la autorităţile statului. La altele, soluţia de salvare vine de la noi”. Expoziţia de care am amintit, în care şiruri de cutii sugerau degringolada unei părţi a patrimoniului cultural naţional, a constituit un semnal de alarmă, realizat într-un mod original, imposibil de neînţeles.

Pentru a ilustra că expoziţia de la Cluj-Napoca era ancorată perfect în realitate, să ne amintim că aproape în aceeaşi perioadă se ştergea o lacrimă de pe obrazul Bucureştilor: după ce avusese exponatele împachetate în cutii şi lăzi şi depozitate, timp de doi ani, la Casa Scînteii, în urma retrocedării localului din Bulevardul Dacia, Muzeul Naţional al Literaturii Române a primit un nou sediu, la două adrese, unde, în afară de muzeul propriu-zis vor fi organizate expoziţii permanente şi activităţi culturale complexe.

Problema retrocedărilor (de care a suferit şi Muzeul Naţional al Literaturii Române) constituie piatra de încercare pentru oricine vrea să rezolve, punctual, spaţiul unor instituţii culturale incluse în patrimoniul Naţional. Pentru că legea interzice orice intervenţie asupra unor construcţii cu statut de monument istoric, clasificate ca atare, dorind să pună stavilă samsarilor de terenuri imobiliare, s-au găsit chiar oameni politici care au încercat anumite subterfugii, în scopul modificării unor legi în domeniu. Nu mai departe de vara trecută, deputatul PSD, Florin Iordache, căruia i s-au alăturat 12 colegi de partid, au propus un document înregistrat sub nr. B119/2018 şi intitulat „Propunere legislativă pentru abrogarea literei a) a articolului 24 din Legea nr. 50/191 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii”. De fapt, în spatele acestei denumiri cu iz tehnic, se ascunde o mare şmecherie legislativă, prin care se dă posibilitatea proprietarilor de clădiri monument istoric să intervină asupra acestora după bunul plac, fără a mai fi obligaţi să respecte obligativitatea de a menţine aspectul actual al clădirii respective.

Specialiştii în domeniu s-au alertat, realizînd perspectiva acestei modificări absurde asupra unor clădiri de patrimoniu, bine protejate pînă în prezent datorită clarităţii vechii legi care funcţionează de aproape 30 de ani. Motivaţia acestei propuneri bate apa-n piuă (cum se spune în popor), deoarece nu aminteşte nimic de situaţii reale, întîlnite, după 1989, cînd clădiri de patrimoniu sînt lăsate intenţionat să se degradeze într-un mod accentuat, pentru a se găsi „motiv” de demolare, terenul intrînd astfel pe mîna „dezvoltatorilor”. Unul dintre cei care au explicat efectul acestei legi, dacă va fi adoptată, este şi domnul Nicolae Noica, fost deţinător al portofoliului Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, care declara, la vremea respectivă: „Este evident că aşa ceva nu este normal. De principiu, consider că nu asta este prioritatea numărul unu a comisiilor de specialitate. Dacă fiecare proprietar de imobil inclus în categoria monument poate să-i schimbe înfăţişarea după cum crede el de cuviinţă, ne vom trezi că, poate, la un moment dat, se va găsi cineva care să umble şi la clădirile emblemă ale Bucureştiului aflate pe Calea Victoriei – şi mă refer la Ateneul Român, Palatul Băncii Vechi (Muzeul Naţional de Istorie a României) şi Palatul CEC”.

Cînd făcea această declaraţie, cred că domnul Nicolae Noica – foarte bun cunoscător al tradiţiilor arhitectonice bucureştene – se referea, implicit, la o listă comunicată de un for internaţional (World Monuments Foundation), statistică în care, Capitala României este inclusă printre cele mai periclitate 50 de capitale istorice din lume. Cauzele arătate de acest studiu nu sînt inventate, ci sînt cele reale, pe care încercăm să le demontăm şi noi în acest material: „Legislaţia neadecvată, abandonul clădirilor, incendierea deliberată, regimul de proprietate incert, absenţa unei susţineri eficiente a conservării peisajului cultural, agresiunea prin restaurare sau intervenţii neadecvate, agresarea monumentelor prin lucrări de îmbunătăţire a infrastructurii”.

Ca o concluzie la aceste semnale venite din afara ţării, să subscriem la un principiu de care amintea Nicole Noica, principiu de care ar trebui să ţină seama factorii de decizie din acest domeniu: „Nu putem face construcţii fără să ne cunoaştem istoria. Trebuie să ţinem cont că experienţa şi ştiinţa se referă la trecut, deci la istorie, iar deciziile le luăm pentru viitor”.

Pentru viitor pledăm şi noi în acest demers jurnalistic aducînd argumente ale măreţiei acestui trecut, trecut glorios, lăsat, uneori, să fie acoperit de molozul dărîmăturilor sau, şi mai grav, de molozul indiferenţei care acoperă conştiinţa unor conaţionali îndriduiţi (şi obligaţi) să vegheze asupra patrimoniului cultural naţional.

Cu ce subiect să începem exemplificarea documentaţiei prezentată pînă acum? Din cîte sînt am ales unul drag sufletului meu – şi sînt convins, tuturor românilor – am ales un loc asupra căruia şi-a lăsat amprenta „Poetul pătimirii noastre” – Octavian Goga, despre care George Călinescu scria în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent”: „După Eminescu şi Macedonski, Goga e întîiul mare poet din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adînc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”.

Am ales comuna Ciucea din judeţul Cluj, localitate unde se află (cît s-o mai afla) „Muzeul Memorial Octavian Goga”. Faptul că am acordat prioritate acestei instituţii culturale se datorează ultimei vizite la Casa Memorială de la Ciucea, din vara anului trecut, cînd am rămas profund impresionat de doamna care ne-a fost ghid. Aceasta, de mai multe ori pe parcursul itinerarului din Complexul muzeal a fost cuprinsă de un şuvoi de emoţii, avînd aproape ochii umeziţi de lacrimi atunci cînd ne prezenta momente mai dramatice din viaţa poetului. Într-un final, cînd am primit şi dezlegarea enigmei care marcase întreaga vizită, cele cîteva cuvinte, sugrumate de emoţie, pe cînd ne luam la revedere, am avut darul declanşării investigaţiei mele de mai tîrziu: „Nu sînt sigură dacă la anul, cînd veţi mai dori să vizitaţi acest muzeu, nu veţi găsi porţile asigurate cu lacăt!”. De atunci, obsedat de pesimismul inspirat de ghid, mi-am promis să aflu misterul acestei tristeţi, înţelegînd limpede parabola întîmplării: Muzeul Memorial  „Octavian Goga” nu va mai aparţine publicului, deci nu va mai fi al României, aşa precum a vrut Octavian Goga prin glasul şi gestul soţiei sale, Veturia Goga.

În anul 1920, Octavian Goga (39 de ani), cumpără domeniul de la Ciucea de la văduva poetului maghiar Ady Endre, în valoare de 280.000 de coroane, prin intermediul unui împrumut de la Banca  Agricolă. Patrimoniul imobil are o structură impresionantă: 5295 m.p. pe care sînt amplasate un număr de 9 clădiri clasate în patrimoniul naţional ca ansamblu monument istoric. Ca să putem evalua adevărata configuraţie a acestui ansamblu să trecem în revistă construcţiile aflate pe acest teren, cu denumirile de odinioară, date de proprietarii de atunci: „Castel” (cu structură de secol XIX şi reconstrucţie în stil neogotic între anii 1921 şi 1926; „Casa de pe stîncă” (în stil noeromânesc); „Casa Albă”, „Casa Ady”, „Mănăstire” (cu plan paralepipedic, cu un singur nivel), şi clădirile anexe; „Biserica din lemn”, din Gălpîia, datînd din anul 1575; „Mausoleu” (placat cu mozaic în stil bizantin – proiect al lui G.M. Cantacuzino – 1930); „Teatru de vară”.

Proprietatea de la Ciucea nu a rămas la stadiul la care fusese achiziţionată, noul proprietar ocupîndu-se de dezvoltarea domeniului şi de modernizarea acestuia. Astfel, familia Goga a refăcut clădirile, a etajat clădirea „Castel”, a construit „Casa de pe stîncă”, a cumpărat de la Cultul  reformat clădirea „Mănăstire” şi a împrejmuit proprietatea cu gard zidit, configurînd un perimetru organizat, dedicat stabilirii unei oaze de linişte, de creaţie şi de meditaţie familială. În acest loc sacru, în acest sanctuar a trăit şi a creat în ultimii ani ai vieţii, Octavian Goga. În liniştea îmbietoare şi în peisajul pe care şi le-a creat cu dragoste, întors din drumurile prin ţară şi din confruntările de pe scena politică autohtonă, poetul a găsit ambianţa propice pentru a se dărui scrisului, literaturii. Dar, ca şi în alte cazuri la alţi mari scriitori români, „timpul n-a mai avut răbdare” cu poetul ardelean, Octavian Goga decedînd în anul 1938, la numai 57 de ani – bornă de hotar după care, dacă ar mai fi trăit, ar mai fi avut multe de spus. Veturia Goga, soţia poetului, a mai supravieţuit 41 de ani soţului, rămînînd să pună în operă testamentul încredinţat de Octavian Goga, document ce prevede ca, după moartea sa şi a soţiei sale, „toate bunurile deţinute ei să fie donate statului român iar la Ciucea să fie înfiinţat un muzeu care să poarte numele poetului”. Îndeplinind dorinţa soţului, în anul 1966, Veturia Goga donează întregul complex de la Ciucea statului român, act oficial, oferta de donaţie fiind înregistrată sub numărul 1209/1966, iar prin decizia nr. 132/1966 a Sfatului Popular Cluj (cum se numea pe vremea aceea instituţia) donaţia în cauză a fost acceptată.

Muzeul „Octavian Goga” îşi desfăşoară activitatea în 5 din cele 9 imobile pe care le are în administrare şi deţine un patrimoniu mobil ce se compune din aproape 15.000 de piese organizate pe colecţii tematice: artă plastică, artă decorativă, etnografie, fond de carte şi periodice, fond arhivistic şi arheologic, aflate în expunere sau în depozitele muzeului. Principala expoziţie permanentă este organizată la parterul şi la etajul clădirii  „Castel” cu structura şi caracteristicile unui muzeu memorial. În „Casa Ady Endre” este organizată o expoziţie permanentă, tot cu valoare memorilă, dedicată poetului Ady Endre, o expoziţie de etnografie maghiară şi un depozit de mobilier. În „Casa Albă” este organizată o expoziţie permanentă etnografică, o expoziţie de icoane, o sală de lectură şi un laborator de conservare.

Această valoroasă moştenire culturală  lăsată României, poporului român de către un mare poet al neamului, intrată în circuitul muzeistic al ţării, a mîngîiat sufletul şi privirea atîtor vizitatori, din ţară şi din străinătate, fiind un punct emergent pentru fiecare dintre noi. Pentru ca acest complex muzeistic să existe şi să funcţioneze, statul român, prin instituţiile sale de cultură, a pompat fonduri însemnate de la bugetul de stat, nelăsînd nimic la voia întîmplării, în special în perioada postbelică, propice dezvoltării culturii de masă a unui popor dornic să-şi cunoască trecutul, în contextul unor transformări radicale prin care trecea prezentul.

Despre drama pe care o trăieşte acum Complexul Muzeal „Octavian Goga” de la Ciucea – generată de spiritul de avariţie al unor indivizi şi de atitudinea versatilă a reprezentanţilor statului român – în episodul următor.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Păreri și opinii