Laudă femeii române! (3)

in Pentru împrospătarea memoriei

Aşa după cum se ştie, de un an de zile încoace, eu sînt victima unei suite impresionante de procese politice, care, fiecare în parte şi toate la un loc, au un singur scop: fie să fiu condamnat în vederea compromiterii oricărei candidaturi, fie să îmi pierd cumpătul şi să mă lase nervii, avînd în vedere că un asemenea bombardament de procese, uneori cîte 4-5 pe zi, reprezintă un record absolut în Istorie. Arătaţi-mi un singur parlamentar din lume, care mai este şi candidat la Preşedinţia Țării sale, împotriva căruia să fie fabricate aproape 50 de procese penale şi civile! Aşa ceva nu există nicăieri, pentru că, de asemenea, nicăieri nu a fost ridicată demenţa la rang de politică de stat, aşa cum se întîmplă în România. Şi asta nu de azi, de ieri, ci de sute de ani, de cîte ori au venit la Putere, periodic, forţele răului. Fără voia mea, repet, pînă la un punct, împărtăşesc soarta altui pamfletar, care a plătit cu ani grei de închisoare naivitatea de a crede în îndreptarea moravurilor prin cuvînt şi în libertatea presei.

Este vorba de N.D. Cocea, care în „Amintiri din puşcărie”, publicate acum aproape 75 de ani, scria: „Iată-mă, aşadar, condamnat. Definitiv condamnat! Respins apelul. Respins recursul. Optsprezece luni de puşcărie, pentru un articol de gazetă! Sînt încă în biroul meu de la «Facla». E linişte. E tîrziu. Toţi s-au culcat. Deasupra Capitalei, cufundate în braţele somnului sau în braţele desfătărilor, eu sînt dintre puţinii care mai veghează. Aş vrea să se prelungească la infinit noaptea asta de gînduri solitare. Probabil că peste cîteva zile voi fi arestat. Poate că e cea din urmă noapte petrecută printre cărţile mele. Le privesc. Dacă m-ar spiona cineva prin borta cheii, l-ar pufni rîsul. Simt că am în ochi expresia ridicolă şi înduioşătoare a unui amant care-şi părăseşte iubita. Aici sînt clasicii. (…) Sînt, prin urmare, un osîndit. Mîine-poimîine voi fi un puşcăriaş. Cuvîntul nu mă sperie. Nici aventura. N-am ucis doar pe nimeni. N-am furat. N-am înşelat. N-am traficat cu permisuri. N-am operat cu rentă de stat sau cu vagoane. N-am falsificat paşapoarte. Nu fac parte din nici o administraţie publică şi nici din vreun consiliu bancar, industrial, economic sau de binefacere. N-am luat asupra mea nici măcar o părticică din opera fructuoasă de refacere, reorganizare şi consolidare a României Mari. Într-un cuvînt: nu sînt liberal. Nu pot, aşadar, avea pe suflet nici banul de înmormîntare al săracului, nici ultima îmbucătură de pîine de la gura văduvei şi orfanului. Vina mea e cu totul alta. Crima mea – continuă N.D. Cocea – e neasemănat de mare. Am scris limpede, ritos, pe şleau ce cred şi ce gîndesc. Nu mi-am vîrît mîinile pînă la coate în vistieria statului, e drept, în schimb, am strigat în gura mare: «Săriţi! Hoţii! Hoţi de bani. Hoţi de urne. Hoţi de legi, de Constituţii şi de conştiinţe». Se vede însă că învăţămintele Istoriei nu servesc nimănui şi niciodată. Politicienii nu le aud. Guvernanţii nu le înţeleg. Regii au orbul găinilor. Numai artiştii şi vizionarii le presimt de departe. Dar glasul lor nu e ascultat. Sau, cînd străbate, păţesc ca mine. O parodie de justiţie. Un simulacru de judecată. O sentinţă inflexibilă şi, dacă vechea ordine a lucrurilor nu e salvată, comedia e jucată. Curat comedie! Mi se pare o bufonerie aşa de absurdă condamnarea asta, cînd ştiu şi cînd văd ceea ce o Țară întreagă vede cu ochii ei, încît nu reuşesc să iau lucrurile în tragic. Cu toată bunăvoinţa din lume, nu izbutesc să iau în serios nici sentinţa, nici efectele ei. Totul mi se pare o farsă. O farsă, judecata. O farsă, condamnarea. O farsă, lunile de închisoare”. Nu-i aşa că, vorba Ecleziastului, nimic nou sub soare? Nu-i aşa că ceea ce a trăit N.D. Cocea în urmă cu trei sferturi de veac mi se întîmplă şi mie acum? Poate că nu e întîmplătoare prietenia care a legat-o pe iubita mea mamă de una dintre fiicele marelui pamfletar, distinsa doamnă a teatrului românesc, Dina Cocea, aflată astăzi la venerabila vîrstă de 88 de ani, femeie pe care, la propunerea mea, revista „Săptămîna” a premiat-o în anii ’80, aşa cum tot la propunerea mea le-a premiat şi pe alte românce de valoare, precum Cella Delavrancea, Aura Buzescu, Ana Aslan şi multe altele. Şi aşa cum îmi place să cred că mă bucur de prietenia a două femei sfinte, aflate, fiecare, la 90 de ani de viaţă: mama lui Nicolae Labiş şi mama lui Nichita Stănescu, ambele, trăitoare, cu discreţie, în Bucureştii noştri fanarioţi, care le-au ucis genialii feciori. Doamnelor şi domnilor, aş putea vorbi nu ore, nu zile, nu ani – ci o viaţă întreagă despre femei. Femeile sînt sarea pămîntului. Ele sînt temple vii. Aşa după cum spunea un scriitor, nimic nu-i mai tonic decît să admiri inteligenţa bărbaţilor şi frumuseţea femeilor. Neîndoielnic, există şi unele femei care dezonorează această calitate, făcînd tot posibilul să ne convingă de contrariu. Dar eu nu despre ele vreau să vorbesc, fiindcă e prea important acest moment şi e prea înaltă ziua de Prier pentru a ne strica pofta de viaţă. Vom continua să iubim femeia-mamă, femeia-soră, femeia-soţie, femeia-logodnică, femeia-colegă, femeia-trecătoare, pur şi simplu, pe stradă, care te-a străfulgerat şi ţi-a ars inima, pentru efulguraţia unei secunde, apoi s-a pierdut în mulţime. Să nu ne mulţumim numai să le admirăm – ci trebuie să le facem daruri, nu doar de 1 sau 8 martie, ori de ziua lor, ci mereu şi mereu. Şi mai trebuie să preluăm din povara lor pe umerii noştri. „Îmi cîştig bătăliile cu visele soldaţilor mei!” – obişnuia să spună, în bivuacul lui de luptă, Napoleon Bonaparte. Aşa şi cu România: ea a supravieţuit în Istorie prin veghea femeilor sale, prin mîinile lor veşnic umflate, prin ochii lor plînşi, prin tălpile lor croşetînd potecile ninse, sau arse de secetă, ale aşezărilor umane, ale cîmpurilor şi pădurilor, ca nişte andrele ale Afroditei.

Laudă ţie, femeie română, acum şi-n vecii vecilor! Tu eşti îngerul păzitor al Neamului Românesc! Pentru a ajunge la noi, tot ce-a avut mai de preţ acest Popor – voievozi, cărturari, artişti, diplomaţi – a trecut întîi prin pîntecele tale.

Laudă ţie, femeie română fără egal sub Soare, pentru că, deşi eşti cea mai chinuită, cea mai muncită, cea mai vlăguită, continui să-i uimeşti pe toţi cu frumuseţea ta extraordinară, cu înzestrarea ta nativă pentru artă, pentru ştiinţă şi sport. Oh, dacă ai avea timp de odihnă, dacă ai avea bani pentru întreţinerea de sine, dacă ai trăi mai omeneşte, dacă ai fi respectată mai mult, dacă nu te-ai frămînta atîta pentru grija zilei de mîine, dacă ai avea posibilităţi să te cultivi şi să te îmbraci mai bine, n-ai avea rivală pe pămînt! Aş vrea să le dau un sfat bărbaţilor care mai aleargă după cai verzi pe pereţi: luaţi-vă de nevastă românce, numai românce. Ele sînt cele mai admirabile iubite, gospodine, sfătuitoare şi prietene din lume, dacă ştii să le cucereşti şi să te porţi cu ele. N-aş da „românca generică”, cea din tablourile lui Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Nicolae Tonitza, pentru toate prinţesele lumii!

Acesta este Mesajul meu pentru voi. Nu unul politic, ci unul uman. Ducele d’Orléans l-a provocat la duel pe un comesean pentru că o jignise pe Fecioara Maria, dar a lansat provocarea nu fiindcă aceasta a fost mama lui Isus Christos, ci, pur şi simplu, pentru că era femeie. Tot astfel, vom cere şi noi respect faţă de femei, desigur, invitîndu-le să aibă grijă să se respecte ele mai întîi. Partidul România Mare este, poate, cel mai modern şi mai democratic partid din România, cel puţin din punctul acesta de vedere. Astfel, din cei 30 de parlamentari ai noştri, 3 sînt femei, ceea ce înseamnă o proporţie de 10%. Avem numeroase femei în absolut toate structurile de comandă, de la Comitetul Director al PRM pînă la filialele de sector şi teritoriale, inclusiv primari-femei. Din cei 155.000 de membri cu carnet, peste 42.000 sînt femei, ceea ce e mult, într-o vreme în care sexul frumos nu prea face politică activă. Eu, unul, sînt foarte mulţumit de activitatea Organizaţiei de Femei a PRM, mai ales în ceea ce priveşte derularea programelor noastre umanitare, cum este „Cina Creştină”. La fel, şi în Parlament, cele 3 deputate – Mitzura Arghezi, Leonida Lari şi Daniela Buruiană – sînt cele mai bătăioase şi să-i ferească sfîntul pe adversarii politici să intre în gura lor! Desigur, e loc de mai mult şi mai bine, dar toată această optimizare va veni după ce veţi organiza cadrul instrumental, preconizat de această Conferinţă Naţională. Nutresc speranţa că lucrările dvs. se vor desfăşura în cel mai autentic spirit democratic şi de concordie. Aveţi-vă nu ca fraţii, ci ca surorile, eventual cele 3 surori ale lui Cehov. Noi, bărbaţii, nu vom interveni, ba chiar aş putea spune că vom sta pe margine, ca nişte fete bătrîne la bal, aşteptînd să vedem ce se va întîmpla. De un lucru sînt sigur: femeile se mai pot descurca fără bărbaţi, în multe privinţe, dar bărbaţii fără femei niciodată. În aceşti 10 ani de viaţă nouă şi atît de zbuciumată a României, mi-am dat seama că femeile sînt animate de un sentiment naţionalist cu mult mai puternic decît bărbaţii. În vreme ce marile acte de trădare şi laşitate le-au săvîrşit bărbaţii, femeile s-au păstrat pe poziţii, au luat atitudine, de multe ori au fost vehemente şi nu s-au temut de represaliile Mafiei interne şi externe care ţine sub teroare Țara. Am găsit cîteva fraze de bun-simţ la acela care a scris capodopera în 3 volume: „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, Constantin Gane: „Istoria României Naţionaliste! Aceste trei cuvinte nu sînt aruncate la întîmplare. Vă rog, români, să mă credeţi că orice Popor din lume a avut şi are două Istorii: aceea a vînduţilor profitori – şi aceea a incoruptibililor naţionalişti, de cînd e lumea! Egoismul în luptă cu Altruismul deschide sufletelor porţile iadului sau ale paradisului, iar Popoarelor le deschide porţile gloriei sau ale nemerniciei”. Aceasta e calea de urmat. A-ţi iubi Naţia este o formă mai înaltă, superioară, a iubirii de Mamă.

Îngăduiţi-mi să închei acest elogiu adus femeii cu un fragment din cel mai înălţător imn de dragoste făurit vreodată sub Soare. Este vorba despre „Cîntarea Cîntărilor”, una dintre bijuteriile Bibliei: „Iată, a trecut iarna, a încetat ploaia şi s-a dus. Se arată florile pe cîmp, a venit vremea cîntării şi se aude glasul turturicii în cîmpiile noastre. Se pîrguiesc roadele în smochin şi viile înflorite îşi răspîndesc mirosul. Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso! Porumbiţă din crăpăturile stîncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi aud glasul! Căci glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. (…) Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur. Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban! (…) Mi-ai răpit inima, mireaso! Mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănţişoarele de la gîtul tău! (…) Dezmierdările tale preţuiesc mai mult decît vinul şi miresmele tale sînt mai plăcute decît toate aromele. Miere picură din buzele tale, mireaso, miere şi lapte se află sub limba ta, şi mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului. (…) Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău, căci dragostea este tare ca moartea şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului”.

La Mulţi Ani, tuturor, şi vreau să fiu primul care vă urează un Paşte fericit!

Sfîrşit

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 aprilie 2000, Casa Republicii; discurs rostit la prima Conferinţă Naţională a Organizaţiei de Femei a P.R.M.)

Păreri și opinii