2016 – Anul Constantin Brâncuşi

in Polemici, controverse

,,Sculptorul-ţăran“, în comentariul lui Mircea Eliade

În Fragmentele sale de jurnal, apărute în 1973 (Fragments d’un journal, Gallimard, 1973, 574 p.) Mircea Eliade consacră cîteva secvenţe lui Constantin Brâncuşi, a cărui operă o comentează în cadrul unei filozofii posibile a vechiului folclor românesc sau, mai exact, a mentalităţilor arhaice ale artei noastre populare.
Astfel, în 10 iulie 1962, se gîndeşte la Brâncuşi, pe care nu l-a cunoscut personal, deşi sculptorul l-a invitat cu insistenţă odată la atelier, prin C. Vorgel-Gheorghiu: „Aş fi vrut să-l aud vorbindu-mi despre viaţa sa. Un om jumătate instruit, aproape un spirit elementar, care a revoluţionat arta modernă. Lucrul pare de necrezut. Şi dacă se acceptă punctul meu de vedere, Brâncuşi era un ţăran care a reuşit să uite tot ce a învăţat la şcoală; regăsind, însă, universul spiritual al Neoliticului, această creativitate excepţională îşi găseşte astfel o explicaţie. (…) Trebuie să scriu într-o zi un articol despre «Coloana Cerului» în folclorul român şi concepţiile megalitice cu care e solidară şi «Coloana infinită» a lui Brâncuşi, cea de la Târgu-Jiu, înaltă de 30 de metri. Ea susţine cerul, zicea Brâncuşi. E deci un Axis Mundi, un pilon cosmic. Ce vreau să spun? Că e momentul să redescoperim această concepţie megalitică, care a dispărut în Balcani după mai bine de două mii de ani şi nu supravieţuieşte decît în folclorul religios”.
Comentariul este reluat şi detaliat, într-o pagină nedatată, în 1966. De această dată, textul nu mai are stilul unui fragment de jurnal, de fişă sau de crochiu, ci este direct un articol sau un eseu dedicat lui Brâncuşi, reluînd ideea anterioară: „Problemele care mă obsedează în raport cu Brâncuşi sînt de alt ordin. Mai întîi, pasiunea sa pentru piatră, materia dură, impenetrabilă. (Metalele aparţin altei clase; acelea pe care noi le cunoaştem şi le utilizăm; metalele nu se află în natură, ci sînt produsele omului). Orice sculptor adoră acest material, în primul rînd în ipostaza marmorei. Dar Brâncuşi are, în această posesiune, ceva în plus: el abordează piatra cu sensibilitatea şi, poate, cu veneraţia unui om din preistorie. Liniştea, atenţia, voluptatea cu care-şi cizelează operele pînă cînd devin oglinzi ondulate, timpul pe care-l risipeşte pentru finisarea nenumăratelor replici ale atîtora din operele sale, rămîn pentru mine inexplicabile, dacă n-aş înţelege, în acest lung travaliu monoton, plăcerea pe care i-o procură intimitatea prelungită la infinit a contactului cu materia cristalină. Voinţa sa de a transforma piatra, de a-i aboli modul de existenţă şi totodată de a o presa pentru a ne-o arăta cum se mişcă şi zboară (ca-n Măiastra), nu pare nimic altceva decît o formă arhaică a religiozităţii naturiste, de multă vreme inaccesibilă pentru continentul nostru.
Dar problema cea mai dramatică o pune Coloana infinită. Eu ştiu foarte bine că la debut opera era concepută ca o coloană de oţel. Şi, de asemenea, că modelul se află în arta populară română, mai precis, în structura stîlpilor de lemn care susţin şi decorează casele ţărăneşti. Ceea ce mă interesează în primul rînd este semnificaţia pe care Brâncuşi însuşi i-a dat-o Coloanei; el a comparat-o cu Coloana Cerului, cu pilonul cosmic care susţine cerul şi face posibilă comunicarea între cer şi pămînt. Brâncuşi a considerat-o ca un Axis Mundi. Ideea este foarte veche, şi răspîndită în toată lumea. Acest tip specific de Axis Mundi, sub forma unei coloane de piatră, ar putea fi creaţia culturilor megalitice – dar acest lucru nu are nici o importanţă. Ce are importanţă, din punctul meu de vedere, e că Brâncuşi a conceput Coloana infinită ca un Axis Mundi, pe care se poate ajunge în cer, şi că, după ce a terminat această capodoperă, n-a mai creat nimic care să fie demn de geniul său. După această dată mai trăieşte doar 20 de ani, mulţumindu-se să cizeleze (nici nu ştiu în cîte replici) operele care-l făcuseră celebru. Eu nu pot să cred că la 60 de ani seva creatoare a lui Brâncuşi era definitiv epuizată…”.
Mircea Eliade crede că ultima operă mare a lui Brâncuşi, Coloana infinită, are şi o semnificaţie a existenţei sale de ţăran care trăia în complexul mental al Coloanei Cerului, din folclorul românesc arhaic. Explicarea sensurilor operei capitale a marelui sculptor, oferită de Mircea Eliade, depăşeşte obişnuitele comentarii de estetică, trecînd în filozofia miturilor şi a artei populare româneşti arhaice.

EMIL MANU

COMENTARII DE LA CITITORI