2016 – ANUL OLIMPIADEI DE VARĂ (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Revăzînd aceste pagini scrise cu două-trei mii de ani în urmă, ne întrebăm cît timp mai trebuie să treacă pentru a adopta sfaturi cunoscute de atîta amar de vreme? În Istoria omenirii, epoca Renaşterii, care a revoluţionat ştiinţa şi cultura vremii, s-a bazat pe întoarcerea la valorile Antichităţii, redescoperite după sute şi mii de ani. În sport, de-abia în Secolul al XIX-lea am început să răscolim prin cenuşa vieţii tumultoase a înaintaşilor noştri  şi să reluăm, de exemplu, tradiţia Jocurilor Olimpice. Dar nu numai atît. Rămînem înmărmuriţi aflînd că o mulţime dintre aspectele sportului modern erau cunoscute din vechime, ba chiar sînt situaţii în care sporturile  practicate în Antichitate pot fi luate ca model în vremea noastră. De exemplu, selecţia concurenţilor pentru Jocurile Olimpice se făcea după criterii multiple, sever respectate. Astfel, pe lîngă valoarea tehnică, concurenţilor li se cerea să aibă şi o bună reputaţie, o morală neîntinată. Astăzi, aceste valori nu contează. Criteriul principal este doar performanţa, rezultatul sportiv. Dacă, ulterior, se descoperea că vreun concurent avea o comportare imorală, acesta era amendat şi exclus din competiţie. Vestitul Platon, discipolul lui Socrate, recomanda, prin Secolele III şi IV înainte de Christos, folosirea la antrenamente a unor materiale ajutătoare, de exemplu mici gantere, pentru „a exersa cît mai bine cum să dai şi cum să parezi loviturile“, iar în alt pasaj din „Republica”, el scria că, „fără a ne sinchisi de batjocura nechibzuiţilor”, este utilă folosirea unui om de paie „spre a ne exersa loviturile”. Dar şi mai clar, cîteva secole mai tîrziu, Philostratos, scriitor grec, vorbind despre pregătirea atleţilor (luptătorilor), scria despre „sacul de lovit” pentru pugilat (un fel de box), dar mai ales pentru pancratiu (box combinat cu lupte), fiindcă pugiliştii foloseau un sac ceva mai uşor. Uimitoare sînt şi constatările celor din Antichitate privitoare la folosirea forţei la copii. Aristotel, discipol al lui Platon, scria cu 300 de ani înaintea erei noastre că, în cazul copiilor mici, nu trebuie să li se ceară „osteneli violente”, care le-ar împiedica dezvoltarea. Veridicitatea acestei constatări o observăm astăzi la gimnaşti care, începînd antrenamentele de mici copii, au o statură mică. De altfel, talia redusă a gimnastelor noastre celebre este elocventă. Mai mult, Aristotel vorbeşte şi de plafonarea tinerilor care sînt forţaţi prea devreme, a „copiilor minune” de azi, care nu mai confirmă valoarea cînd ajung la maturitate. „Primejdia acestor osteneli premature, scria el, este probată de o mărturie gravă: la Jocurile Olimpice, de-abia dacă 2 sau 3 învingători, încoronaţi în copilăria lor, au obţinut premii şi mai tîrziu, la o vîrstă matură; exerciţiile violente  efectuate cînd erau foarte tineri le răpise orice vigoare”. De necrezut, dar este adevărat. Şi noi, care credeam că numai lumea modernă începe să pătrundă tainele sportului!

Sfîrşit

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI