2019, cel mai dificil an – pentru România şi lumea întreagă!

in Editorial

Motto: „Daţi-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă”. (Nicolae Titulescu)

La Mulţi Ani, dragi cititori, să dea Dumnezeu să avem un an bun, în care să fim demni de ţara noastră!

Încep cu această urare pentru că vom avea nevoie de putere, de tărie şi mai ales de credinţă. Este un an mai greu decît ne puteam imagina – şi asta pentru că anul trecut nu s-au rezolvat multe probleme, au fost amînate şi s-au acumulat tensiuni – în unele situaţii făcînd imposibilă o soluţie paşnică, nonconflictuală. Şi, din păcate, nu mă refer numai la ţara noastră, ci la lumea întreagă. Da, anul 2019 poate fi anul unui conflict devastator – probabil nu militar, ci economic şi financiar.

Să începem cu România. Ţara noastră are în faţă un examen de mare responsabilitate internaţională, în contextul unui UE nefavorabil – cel puţin Coaliţiei de guvernămînt, dacă nu chiar României. Totodată, în România au loc alegeri Prezidenţiale de o importanţă maximă – pentru că o victorie a candidatului Coaliţiei ar însemna controlul asupra Serviciilor şi zonei de forţă din Justiţie – procurorii. Dimpotrivă, o victorie a lui Iohannis ar putea fi un semnal al căderii PSD. În plus, pentru Dragnea, o înfrîngere s-ar solda cu decesul politic – şi cu dificultăţi majore privind libertatea.

În privinţa preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene (CUE), s-a acreditat falsa idee că e o chestiune mai mult formală. Complet fals! Concret, România se află la primul examen în fruntea unui organism european, iar credibilitatea ţării va avea de acum acoperire în felul în care a ştiut să gestioneze această funcţie. Şi, din păcate, situaţia internă a României va fi o piedică uriaşă. Practic, România intră în 2019 cu cîteva blocaje care, iată, în primele zile ale anului acestea s-au adîncit. Avem blocate două posturi-cheie guvernamentale – Dezvoltare şi Transporturi, avem blocaj la nivelul Ministerului Public, preşedintele refuzînd finalizarea revocării Procurorului General, avem blocaj la nivelul DNA şi al conducerii mai multor departamente din MP, mai nou avem şi blocaj la conducerea Armatei, prin refuzul preşedintelui de a accepta înlocuirea şefului SMG. În mare, avem de-a face cu o îngheţare a dialogului între preşedinte şi Coaliţie. La aceste blocaje interne se adaugă evidenta ostilitate cu care unele reprezentanţe diplomatice, în principal chiar Ambasada SUA, tratează Coaliţia de guvernămînt. Să nu uităm şi de recentele atitudini deloc favorabile pentru majoritatea politică din România a unor oficiali europeni de prin rang, cum ar fi Juncker, Timmermans şi Verhofstadt. Deci, acesta e contextul în care îşi începe România mandatul preşedinţiei rotative a CUE. Spuneam că aceasta nu e doar o formalitate – şi voi cita de pe site-ul oficial al Preşedinţiei CUE pentru a vedea ce se petrece sub conducerea României:

„În mod tradiţional, se consideră că în arhitectura instituţională a Uniunii Europene, Consiliul este organul care reprezintă interesele guvernelor Statelor membre, în timp ce Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor, iar Comisia reprezintă interesele Uniunii ca întreg. Din acest motiv, Consiliul este prin excelenţă un organ al negocierilor diplomatice, în care Statele îşi apără în mod legitim interesele naţionale”. Deci, blocarea Guvernului în cîteva poziţii-cheie sau blocarea politicii îl pune în dificultate sau chiar în imposibilitate de a „apără în mod legitim interesele naţionale”. Despre asta vorbim, de fapt!

Să precizăm două dintre atribuţiile CUE – cu impact major asupra României: „Consiliul coordonează politicile economice şi bugetare ale statelor membre (…) consolidează cadrul bugetar al Uniunii Europene“ şi „se ocupă de aspectele juridice şi practice ale monedei euro, de pieţele financiare şi de fluxurile de capital”. În plus şi de mare interes pentru milioane de români, „Consiliul elaborează anual, pe baza concluziilor Consiliului European, orientări şi recomandări pentru statele membre privind situaţia ocupării forţei de muncă în UE”. Deci, nu e vorba de ceva formal, ci CUE are o influenţă majoră în zona bugetară şi a politicilor economice, în domeniul monedei unice (problemă esenţială pentru România în viitorul apropiat), precum şi spinoasa chestiune a forţei de muncă în Europa. Mai mult, CUE are „competenţe exclusive” de o importanţă vitală pentru ţara noastră: uniunea vamală, politicile concurenţiale, cotele de pescuit ale fiecărui stat, politica comercială comună, plus diverse acorduri internaţionale. Mai are şi competenţe partajate cu statele membre, la fel, extrem de important – piaţa unică, politica socială, agricultură şi pescuit, mediu, transporturi, reţele transeuropene, energie etc. Deci, numai din această înşiruire putem înţelege cît de important este ca Guvernul României să fie în plenitudinea forţelor pentru a face faţă sarcinii principale prevăzute ce îi revine: apărarea interesului naţional. Altfel spus – 2019 ar putea fi un eşec sau un an decisiv pentru România, în care guvernul actual ar putea netezi multe hopuri peste care ţara noastră va trebui să treacă în anii următori.

Din păcate, spaţiul editorial nu-mi permite să dezvolt situaţia ultratensionată externă, dar o voi face într-o analiză viitoare. Scriu doar, pe scurt, că lumea este dominată de giganticul conflict economic între SUA şi China. Bătălia celor două uriaşe economii şi surse de investiţii cutremură lumea în 2019, este vorba de zeci de trilioane de dolari, de dezvoltarea sau căderea unor zone mari ale globului, de schimbări de structură a economiei mondiale. Sub o conducere unică şi fără tensiuni (politice) interne, China se întinde în întreaga lume, avînd o intenţie de investiţii de o dimensiune nemaivăzută în istorie. China vrea să preia bogata zonă a Pacificului de Est, prin Tratatul la care Trump a renunţat – şi va fi în fruntea unui buget de peste 20 de trilioane de dolari! Iar dacă se confirmă că s-a ajuns la o înţelegere cu principalul oponent, Japonia – primul-ministru nipon Shinizo Abe a revenit încîntat după vizita de la Beijing! – ei bine, ar fi vorba de o forţă cumulată de dimensiuni… istorice. În paralel, China joacă tare şi pe plan Eurasiatic – în 2019 vrea să accelereze megaproiectul „Belt and Road Initiative”, sau „Noul Drum al Mătăsii” – cu participare puternică a ţărilor europene şi a Rusiei. Investiţia chineză uriaşă – de 1 trilion de euro! –  e un demers fără precedent, care ar schimba viziunea economică mondială. Oricum, China a schimbat faţa lumii, prin preluarea la scară imensă – chiar destabilizatoare! – a producţiei, a manufacturii – şi, într-un ritm periculos, a acţionariatului unor firme celebre. Pe de altă parte, necesarul de creştere economică al Chinei este însă foarte mare – iar bătălia Beijingului pentru menţinerea cotei de creştere este una fără variantele păcii sau înfrîngerii. Alături de chinezi stau structurile globaliste, care au găsit în China marele susţinător, mult mai interesat decît SUA.

De cealaltă parte, SUA, cea mai bogată piaţă de desfacere din lume, încearcă o tactică inversă. Trump a înţeles că nu poate face faţă Chinei în afara teritoriului american, şi încearcă să-şi adune forţele pentru a cîştiga bătălia de pe teren propriu. Dar, şi aici are probleme! Spre deosebire de Xi Jinping, atotputernic şi fără limită clară a mandatului, Trump are termen limitat şi e atacat chiar de structuri oculte americane sau internaţionale – printre care chiar celebrul Sörös, unul dintre principalii susţinători ai motorului de dezvoltare a Chinei – globalismul. China s-a infiltrat puternic în SUA, a cumpărat multe firme mari şi cumpără în continuare. Dar, spre deosebire de alte state, SUA pot, pe teritoriul lor, să nu ţină seama de legi şi reguli, iar acţiunile chineze ar putea fi blocate pe căi a căror legalitate va fi stabilită ad-hoc de administraţia americană.

Cert este că situaţia e dramatică – pentru că înfrîngerea oricăruia dintre cei doi ar duce la o situaţie gravă pentru întreaga lume. De aceea cred că miza ar trebui pusă pe politica lui Donald Trump – o cedare în faţa Chinei în afara propriului teritoriu – şi pe o victorie americană în bătălia cu rivalul oriental între graniţele SUA. Repet, căderea gravă a oricăruia dintre aceşti uriaşi în 2019 ar duce la o criză mai gravă decît toate cele de pînă acum, inclusiv decît războaiele mondiale. Ah, că SUA, mai ales, dar şi China sînt vinovate de situaţia în care s-a ajuns, că sistemul capitalist muribund şi anacronic nu oferă soluţii, ci doar pauze temporare între crize – asta e adevărat. Dar, deocamdată, să ne rugăm, ca românii – „Fereşte-ne, Doamne, de mai rău”.

Concluzia – 2019, un an cu multe probleme, iar de vom trece peste toate… sincer, nu ştiu ce se va mai întîmpla după. Uneori uit de materialismul meu dialectic şi zic, precum bătrînii, „Cum o vrea Dumnezeu!”. Amin!

DRAGOŞ DUMITRIU

Păreri și opinii