21 februarie 2019 – 163 de ani de la dezrobirea rromilor din spaţiul istoric românesc

in Lecturi la lumina ceaiului

Rromii au sosit în spaţiul românesc încă din Evul Mediu, prezenţa lor este înregistrată în documente sigure (de cancelarie domnească) la sfîrşitul veacului al XIV-lea, în Ţara Românească şi la începutul veacului următor, în Moldova, încheind un proces migratoriu desfăşurat de-a lungul a mai multe secole, sosind din India (după cum au menţionat majoritatea ţiganologilor români sau străini în studii realizate începînd cu sfîrşitul Secolului al XVIII-lea). În Moldova şi Ţara Românească, rromii au fost, pentru aproape patru secole, în situaţia de robi: ai domnului (statului), ai mînăstirilor sau ai particularilor (boierilor). După opiniile de mare autoritate ale lui Nicolae Iorga sau C.C. Giurescu, instituţia robiei şi robii ţigani au ajuns în spaţiul românesc de la tătari, odată cu invaziile puternice din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. La început, rromii care ajungeau în Moldova sau Ţara Românească deveneau robi ai domnitorului. Cu timpul, prin danii, „ţiganii” robi au ajuns în proprietatea mînăstirilor sau a boierilor, care deţineau chiar şi cîteva sute, aşa cum o confirmă documentele din marile colecţii de izvoare istorice medievale (de altfel, primele documente referitoare la ţigani sînt danii sau întăriri ale unor sălaşe de robi tătari sau ţigani către mînăstiri: Tismana, Vodiţa, Bistriţa, Neamţ). Situaţia cea mai bună o deţineau robii domneşti, care beneficiau de o largă autonomie, alegînd, de cele mai multe ori, traiul nomad şi care erau datori cu taxă anuală către vistieria statului (cnejii de ţigani, pomeniţi încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, aveau atribuţii fiscale, dar şi juridice şi administrative, fără a întîmpina imixtiunea autorităţilor). Angus Fraser, un cunoscut romanolog englez, considera că robia „ţiganilor” din Ţările Române a fost impusă de faptul că, pentru boieri şi mînăstiri, aceştia aveau o valoare deosebită din punct de vedere economic şi prin aceasta îi împiedicau să fugă. Boierii şi mînăstirile pierdeau din robii care fugeau în rîndul „ţiganilor” domneşti sau treceau munţii în Transilvania (unde statutul lor social devenea superior celui deţinut anterior); proprietarii apelau la domnie pentru a emite cărţi de urmărire şi, astfel, să fie readuşi pe moşii. Robii mînăstirilor locuiau de multe ori în incinta acestora şi efectuau munci speciale sau erau servitori. Situaţia lor era superioară „ţiganilor de ogor”. Robii „ţigani” se aflau pe treapta socială cea mai de jos (ne referim în special la robii „vătraşi”, care trăiau pe moşii, nu la ţiganii domneşti ce erau în marea lor majoritate nomazi). Erau întru totul proprietatea stăpînului care uza de acest drept după bunul său plac: îi punea la muncă, îi vindea, îi lăsa moştenire, îi lăsa zălog, îi dădea la schimb, îi bătea sau încarcera – era un bun mişcător al stăpînului. Călătorii străini constatau această situaţie a rromilor (care le provocau „cînd milă, cînd scîrbă”) din secolul al XV-lea şi pînă la dezrobire. Un student englez aflat în călătorie prin Balcani, prezent la Turnu Roşu în anul 1794, rămîne impresionat de faptul că rromii sînt „vînduţi precum boii”. Contele d’Antraigues surprinde o realitate specifică Moldovei şi Ţării Româneşti: „Boierii sînt stăpînii lor cei mai absoluţi. După plac îi vînd şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”. Documentele domneşti care fac referire la această stare de fapt o justifică prin „obiceiul pămîntului”. Şi, într-adevăr, contau mai puţin pravilele de inspiraţie bizantină şi mai mult cutuma ţării. Chiar şi la începutul veacului al XIX-lea, în Codul Callimachi din Moldova (1817), se arată că robia „este împotriva firescului drit al omului, dar ea a fost urmată din vechime”. Legile secolului al XVIII-lea încearcă să reformeze situaţia socială a robilor „ţigani”, dar, cu toată buna intenţie a unor domni „luminaţi”, conservatorismul marilor boieri înlătura utilitatea unor astfel de întreprinderi. Să menţionăm „Aşezămîntul” lui Constantin Mavrocordat din 1743, din Moldova, care interzice stăpînilor să-i despartă pe soţii „ţigani” sau „anaforaua” lui Grigore al III-lea Ghica, care cere să nu se mai dăruie separat membrii aceleiaşi familii. Mitropolitul a sprijinit această lege: „şi ei sînt făcuţi tot de Dumnezeu, ca şi ceilalţi oameni, şi este mare păcat de a fi împărţiţi ca nişte dobitoace”. Proprietară a mii de robi, Biserica nu renunţă la drepturile ei vechi de a folosi munca robilor ei „ţigani” şi s-a arătat la început reticentă la curentul aboliţionist, dar, atunci cînd el a fost adoptat de o pleiadă de personalităţi ale vremii, s-a alăturat şi ea procesului eliberării rromilor. Să amintim şi hrisovul de aşezămînt al lui Mihail Şuţu din 1793, care cerea să nu se mai dea danie ţigani domneşti şi să se respecte „obiceiurile şi pronomiile” (privilegiile). Căsătoriile mixte erau rare şi, de-a lungul Evului Mediu, atrăgeau pierderea libertăţii pentru soţul nerrom. C.A. Ipsilanti, într-un act din 1804, impune pedepse grele pentru astfel de însoţiri – pentru stăpîni, preoţii ce oficiau cununia şi cei care cutezau să se căsătorească. Cu toate încercările modernizatoare realizate sub influenţa apuseană, instituţia robiei nu s-a schimbat, statul nu a intervenit în raporturile dintre stăpîni şi robi. Şi acest fapt se menţine şi după 1821 şi chiar după 1831-1832. Regulamentele Organice, care au însemnat începutul procesului de modernizare instituţională şi legislativă, nu desfiinţează robia. Călătorii occidentali, mulţi dintre ei însufleţiţi de idealurile iluministe sau de cele revoluţionare franceze, sînt, de cele mai multe ori, scandalizaţi de statutul şi tratamentul degradant aplicat rromilor. Remarcă pitorescul şi exotismul rromilor nomazi, dar deplîng traiul rromilor vătraşi. Acesta era dispreţuit, trăia prost, n-avea nicio tragere spre muncă, încît era cu adevărat mînat de la spate cu biciul de către vătaf. Emile Kohly-Guggsberg scria într-un memoriu adresat autorităţilor în anul 1841, întrebînd retoric: „Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atît timp cît se va putea citi într-unul dintre jurnalele voastre: de vîndut ţigancă tînără?!”. Curentul aboliţionist a căpătat însemnătate prin adoptarea lui de către o generaţie şcolită în Occident, pătrunsă de idei reformatoare şi care începe să activeze în mişcările prepaşoptiste, ca apoi, la 1848, să proclame emanciparea „ţiganilor”, din păcate, pentru o scurtă perioadă de timp, întrucît rromii nici măcar nu au ştiut că au fost pentru cîteva săptămîni liberi. În Ţara Românească, boierii liberali Ion Cîmpineanu şi fraţii Golescu şi-au eliberat „ţiganii” robi în anul 1834, un gest care a impresionat în epocă, dar a fost destul de greu de urmat, iar în Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolit, eliberează pe „ţiganii” domneşti şi mînăstireşti. În sprijinul dezrobirii activează mari personalităţi ale culturii româneşti, care încearcă să înfrîngă cerbicia boierilor conservatori: Alecu Russo, Gheorghe Asachi (a scris piesa de teatru „Ţiganii”, care a fost prezentată public), Vasile Alecsandri (a scris ,,Istoria unui galbîn” şi a fost printre primii boieri care şi-au eliberat robii), Theodor Codrescu (a tradus romanul ,,Coliba unchiului Tom” de H. Stowe, pentru a sensibiliza opinia publică faţă de sclavia umană) şi, în mod special, Mihail Kogălniceanu. Ultimul numit este autorul unui prim studiu despre rromi, realizat în 1837, scris în franceză, publicat la Berlin şi tradus de Gh. Ghibănescu în anul 1900 şi publicat şi la Iaşi. Scopul declarat a fost „de a sluji pentru moment acele voci care s-au ridicat pentru ţigani”. El considera că rromii vătraşi se sedentarizaseră şi deveniseră civilizaţi şi îşi meritau cu prisosinţă libertatea. Pentru a împăca pe marii moşieri (din rîndul cărora făcea şi el parte), proprietari a sute de robi „ţigani”, Mihail Kogălniceanu se exprima astfel: „Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit pînă acum ruşinea păcatului de a avea robi sînt iertaţi de poporul român; iar patria, ca o mamă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”. Pe 10 decembrie 1855, Divanul Obştesc al Moldovei adopta în unanimitate legea privind emanciparea „ţiganilor”. Desigur, această chestiune fusese luată în discuţie de multă vreme şi mulţi oameni de seamă, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, luptaseră pentru desfiinţarea robiei. Urgentarea adoptării legii se pare că este legată de un aspect pe cît de romantic, pe atît de dramatic. Mătuşa domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Profira Cantacuzino-Paşcanu, avea în casă un rob ţigan, pe nume Dincă. Acesta era rodul pasiunii pe care soţul Profirei, Dumitrache, o avusese pentru Maria, mama lui Dincă. Cu toate acestea, robul era foarte iubit de stăpînă, care nu avea nici un copil. După moartea lui Dumitrache, văduva se decide să plece într-o călătorie la Paris, luîndu-l cu dînsa şi pe Dincă. În capitala Franţei, acesta se îndrăgosteşte de frumoasa Clementina, pe care, la întoarcere o aduce cu el în ţară. Numai că „uitase” să-i spună un amănunt esenţial: că este rob „ţigan”! Cînd a auzit franţuzoaica, nici nu a mai vrut să audă de el. Dincă a încercat zadarnic s-o înduplece pe Profira să-i dea drumul. A ajuns chiar pînă la domnitor, nepotul stăpînei, care i-a oferit 100 de robi în locul nefericitului îndrăgostit. Fără succes, însă! Aşa că, disperat, Dincă a luat un pistol, s-a dus în camera Clementinei care tocmai îşi făcea bagajul, i-a tras un glonţ în inimă, după care şi-a zburat creierii! În aceeaşi seară (27 noiembrie 1855), se întrunise Divanul domnesc, unde principala chestiune pe ordinea de zi era chiar cea legată de emanciparea ţiganilor. În toiul discuţiilor, a sosit aga oraşului Iaşi, aducînd vestea tragediei din casa coanei Profira. La aflarea dramei, Ghica Vodă a ieşit din camera Divanului, nu înainte de a spune miniştrilor să nu plece pînă ce nu ajung la un acord privind eliberarea robilor. Şi într-adevăr, demnitarii s-au înţeles în cele din urmă, iar peste două săptămîni de zile, robia era desfiinţată în Moldova. Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, marcat de tragismul unei poveşti de dragoste dintre un ţigan, rob al doamnei Profira Cantacuzino-Paşcanu, şi o cameristă franţuzoaică, încheiată cu împuşcarea fetei şi sinuciderea băiatului, a întocmit în grabă un proiect de lege ce prevedea eliberarea tuturor ţiganilor robi. La 22 decembrie 1855, „legea pentru dezrobirea ţiganilor particulari” este votată în unanimitate în Divanul Moldovei. Sînt eliberaţi şi ultimii cca. 5.000 de „ţigani” robi. La scurt timp, o asemenea lege este votată şi în Ţara Românească. S-a încheiat un proces care a durat mai bine de două decenii şi care a făcut ca robii „ţigani” din Moldova şi Ţara Românească să fie eliberaţi cu şapte ani mai devreme decît sclavii negri din Statele Unite ale Americii. Din păcate, entuziasmul care i-a determinat pe marii boieri şi mînăstirile să-i elibereze pe rromi fără despăgubire s-a risipit destul de repede, şi problemele integrării acestei noi populaţii libere a Ţărilor Române s-au dovedit mai grele decît posibilităţile de rezolvare ale clasei politice din acea vreme, dar şi de după aceea.

Lucian Dimitriu

Păreri și opinii