23 IANUARIE 1821 – PROCLAMAŢIA DE LA PADEŞ

in Lecturi la lumina ceaiului

POPORUL ROMÂN SĂRBĂTOREŞTE 170 DE ANI DE LA REVOLUŢIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU (2)

MOŞTENIREA LUI TUDOR VLADIMIRESCU ESTE PENTRU NOI, ROMÂNII, SFÎNTĂ
Cel care la vîrsta de 41 de ani intra triumfător în Bucureşti cu o pîine aurie în mînă, în semn de belşug, şi care peste scurt timp dădea proclamaţii incendiare şi alcătuia arzuri de o frumuseţe lingvistică nestemată, cel care a plătit cu viaţa cutezanţa lui vulturească de a visa la fericirea Poporului Român şi a fost pomenit cu cinste de marile spirite ale veacului său şi ale celui în care trăim, a intrat în Pantheonul naţiei ca un Erou legendar. Noi, toţi cei care simţim şi năzuim româneşte, îl venerăm pe marele bărbat pentru fiecare cuvînt şi acţiune a sa, pentru tăria de a fi îmbrăcat, conştient, „cămaşa morţii”, pentru tot ceea ce a însemnat el în redeşteptarea demnităţii naţionale. Lacrima de sub ochiul stîng al lui Tudor, suspendată şi ţinută în frîu de bărbăţia lui demnă, n-a mai căzut. A căzut, însă, ca un blestem reformator, profeţia pe care o făcea el, în dimineaţa trădării sale, din cerdacul Goleştilor, tuturor acelor putregaiuri care l-au vîndut: „Sîngele meu pe capul copiilor voştri!“. Justiţiară; istoria i-a făcut dreptate lui Tudor.
Baladă pentru erou
La Tismana-n monastire
doarme Tudor somn supţire
şi nu mult deasupra lui
trei cuţite zac în cui
unul rîde, unul plînge
altul zice c-ar bea sînge
slugere, nu mai dormi
că-n ţară-s mozavirii
bagă plumbii în mişei că
prea fac strîmbătate, neică.
Atunci, iată, se trezeşte
învîrte flinta pe deşte
vede steaua că-i străluce
a zaveră şi se duce
pînă la patriarhie
vegheat de panduri vreo mie
intră oastea-n Bucureşti
făr’ de fală şi căleşti
doar cu durde şi topoare
sticlind ca vipere-n soare.
Domnul Tudor la mijloc
e stîlpşor de busuioc
cu surguci şi diadime
cum le place la mulţime
în dulamă de ivoriu
pare sfînt şi ziditoriu
glasul lui, frumos hanger
sapă o fîntînă-n cer
iar zugravii de biserici
moi ca umbra şi eterici
tot privindu-l izvodesc
meşteşug zograficesc
el nu-şi mai trăieşte lui
făr’ de numai neamului.
Apoi, mării, s-a-ntîmplat
vînzarea că prins l-a dat
doi vicleni, cranghini uscate,
din seminţe lepădate
mi-l duc în obezi, mişei
pe drumul Tîrgoviştei
unde-i moartea-n legea ei
Tudore, frumos fecior
cum ţi-a fost soarta să mori?
întunerece de ulii
te tot rup şi milă nu li-i
şi n-ai niscaiva crăiţari
să dai la vameşi tîlhari
n-ai nici candelă, nici glas,
nici veşminte de-altembas
şi te ninge, şi te plouă
şi te-nţepeneşti în rouă
ca o pildă frîntă-n două
…………………………………
Într-un puţ cu ape seci
doarme Tudor somn de veci
şi-n adînc de ochi senini
a prins ţara rădăcini.
Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 18 ianuarie 1991;
versurile au apărut în volumul „Poezii”, 1977; articolul a mai fost publicat şi în revista „Săptămîna”, 1980, şi în volumul „Idealuri”, 1983)

COMENTARII DE LA CITITORI