23 IANUARIE 1821 – PROCLAMAŢIA DE LA PADEŞ

in Editorial

POPORUL ROMÂN SĂRBĂTOREŞTE 170 DE ANI DE LA REVOLUŢIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU (1)

„TUDOR A FOST O PERSONIFICARE A DEŞTEPTĂRII NAŢIONALE” — scria Nicolae Bălcescu. Născut, după toate probabilităţile, în luna iunie a anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, într-o familie de ţărani liberi, Tudor a fost înzestrat de la natură cu o exemplară agerime a minţii şi cu remarcabile trăsături de caracter. La o vîrstă încă tînără, după ce practică mai multe meserii, avînd şi îndeletnicirea de a vinde vite, seu şi peşte, după ce peregrinează prin ţară şi peste hotare, el ajunge vătaf al plaiului Cloşanilor, în 1806, şi se afirmă ca o căpetenie de mare valoare a oastei de panduri olteni — formă tradiţională de apărare populară. Avea, aşadar, o situaţie materială bună, chiar foarte bună, de vreme ce şi-a putut permite, în buna tradiţie a domnilor şi boierilor pămînteni, să întemeieze o biserică în satul Prejna, unde s-a şi păstrat un frumos tablou votiv cu chipul său. Consacrîndu-se carierei militare, s-a remarcat în războiul ruso-turc şi a fost decorat cu ordinul „Sfîntului Vladimir”. Avea, deci, toate şansele să ocupe poziţii sociale şi militare din ce în ce mai bune, poate chiar un loc în divan.
Şi, totuşi, slugerul a renunţat la tot, a sacrificat şi linişte, şi avere, şi viaţă pentru un ideal infinit mai înalt decît orice satisfacţie personală: slujirea patriei, repunerea ei în drepturile cele vechi, fericirea şi dreptatea pentru tot norodul românesc.
Din puţinele portrete care s-au păstrat (printre care îl menţionăm şi pe acela executat magistral de Theodor Aman, după relatările ulterioare ale pandurilor), precum şi din mărturiile scrise sau rostite, ne putem da seama că slugerul avea, în mare parte, trăsăturile esenţiale şi virtuţile Poporului Român. Să vedem cum îl descrie Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Om de statură mai mult mijlocie, talia bine proporţionată, faţa palidă, mustaţă galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decît oval, trăsăturile feţei potrivite, nu prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urît”. Tot el notează că „stă drept ca un soldat” şi are „un aer de comandir”. Iată şi cîteva notaţii de suflet pe care le face Zilot Românul: „Cu adevărat avea omul duh firesc şi vorba lui puţină şi totdeauna pe gînduri, şi cînd îl frigea cărbunele ce-1 avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei”. De o frumuseţe aparte sînt şi descrierile făcute de Chiriac Popescu, unul dintre aghiotanţii lui Tudor, şi de polcovnicul Ioniţă Cegan. Întîiul scria: „Vladimirescu era fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şl la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”. Iar cel de-al doilea: „Ştii d-ta, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu rîdea niciodată, cînd auzea că vin turcii asupra noastră, că să năpustea păgînii ca vijelia, cînd nici cu gîndul nu gîndeai, el de bucurie începea să cînte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă”.
Nu mai puţin interesant îl surprinde Alexandru Pelimon în „Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821”: „…el era om de-o talie mijlocie, în etate ca de 40 ani, smead la chip (cu un semn pe obraz în jos sub ochiul stîng, ca cum i-ar fi picat o lacrimă) al căruia aer dovedea un caracter ferm şi mare capacitate militară, portul său: o dulamă, pantaloni leşeşti, ce era la modă p-atunci, încins cu brîu peste mijloc, cu o bundă mare îmblănită, cu o căciulă înaltă, gelepească de hîrşie, şi armat de o spadă ce o purta atîrnată de nişte găitane pe dupe gît, cu pistoale la cingătoare. Vocea sa era tunătoare…”.
Tot astfel, un alt contemporan, l-am numit pe Gheorghe Hagi Toma Pesacov, îl numeşte într-o elegie „heroul României”, pentru ca mai tîrziu Ion Ghica să scrie în lucrarca sa „Din vremea zaverei”, pe baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, că Tudor era „un om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de mare vitejie comandînd panduri în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1803 pînă la 1812”, fiind adorat de panduri, în ciuda măsurilor disciplinare aspre pe care le lua, fiind numit de toţi românii Domnul Tudor, considerat „adevăratul Domn al Ţării Româneşti”.
Personalitatea lui are darul, după cum se vede, să fascineze şi astăzi. Nu ne propunem aici să evocăm constelaţia impresionantă de testimonii, studii, lucrări de beletristică şi artă plastică, nestemate ale folclorului, oratorii şi alte produse ale harului românesc, al căror personaj central este Tudor Vladimirescu. Deşi steaua lui a trecut pe cerul patriei vreme de numai cîteva luni, între ianuarie şi mai ale anului 1821, fuzeele luminoase pe care le-a răspîndit şi le-a presărat cu dărnicie în jur au stîrnit imaginaţia tuturor celor care i-au urmat. El, care îşi trăgea sevele din vlaga şi lacrimile a sute de generaţii de olteni împătimiţi, a devenit peste timp unul dintre simbolurile Renaşterii naţionale. Era un bărbat falnic, de mare onoare şi loialitate, ştia greceşte şi ruseşte, se afla pus la curent cu ceea ce se întîmpla nu numai în ţară, ci şi în viaţa politică a Europei. El îşi lărgise, de altfel, orizontul cu prilejul şederii îndelungate la Viena, tocmai în zilele celebrului Congres care legiferase înfrîngerea Franţei napoleoniene. Au rămas, din fericire, cîteva scrisori autografe de-ale lui, adresate boierului Ioan Glogoveanu, care îl trimisese acolo pentru rezolvarea unor probleme financiare şi juridice de ordin familial. Numindu-l pe Napoleon „Bunăparte”, tînărul valah era preocupat de evenimente şi de gradul în care ele puteau influenţa lucrurile în ţările române: „Să aşteaptă, în octomvrie, din toate părţile, miniştri pentru Congres, şi vine şi împăratul Rusiei. Să sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea; ci mult au fost, puţin au rămas”.
„CE STRIGA, LA 1821, POPORUL ROMÂN, acum în picioare şi deşteptat? – interoga Nicolae Bălcescu. Poarta călcase drepturile ţării: poporul cere ca să le consfinţească din nou, fanarioţii, şi ciocoii trădaseră un veac ţara: poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, că tot românul să fie liber şi egal în ţara lui; într-un cuvînt, cere ca statul să se facă românesc; cere domnirea democraţiei. Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti fanarioţi pe care, după moarte-i, umbra lui urmează a-i înlătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul…”. Am reprodus acest pasaj din „Mersul revoluţiei în istoria românilor” pentru că el ilustrează cît se poate de pătrunzător esenţa mişcării iniţiate şi conduse de Tudor. Revoluţia de la 1821 marchează începutul epocii moderne în Istoria României, ale cărei momente de vîrf aveau să fie apoi Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Unirea cea Mare şi Veşnică din 1918-1919. Este de la sine înţeles că Tudor n-ar fi putut strînge o oaste atît de numeroasă (se estimează că ea trecea de cifra de 20.000 de oameni), dacă stindardul sub care lupta nu ar fi avut o dublă coloratură: naţională şi socială. Pe plan militar, Tudor a sintetizat tradiţia medievală a războiului popular, cu inovaţia armatei permanente, de militari de profesie. Amploarea armată a mişcării s-a datorat, în primul rînd, încorporării semi-generalizate care s-a produs în ţară pe bază de entuziasm popular fără margini, precum şi constituirii unor adevărate gărzi civice şi redute de apărare care au luat naştere în fiecare localitate intrată sub autoritatea revoluţiei, în vederea asigurării ordinii şi a unei posibile retrageri. Astfel, se poate considera că revoluţia de la 1821 este o piatră de temelie pentru începuturile armatei române moderne – entitate naţională de care urma să avem atîta nevoie în cursul încleştărilor supreme care
ne-au încercat fiinţa timp de peste 100 de ani de atunci înainte.
Evenimentele istorice propriu-zise sînt foarte bine cunoscute. „Răzbunător al Daciei” – aşa scria diplomatul englez Koch că se intitula Tudor Vladimireseu la acea oră din existenţa Europei. Este neîndoielnic că marele oştean şi patriot avea un viu simţămînt al romanităţii în întreg ansamblul ei, în pofida vremelnicei despărţiri a celor trei ţări surori. Atît în Moldova, cît şi în Transilvania, revoluţia condusă de el a avut ecouri dintre cele mai fericite. Iată o expresie a mîinii frăţeşti pe care Tudor o întindea moldovenilor, sub forma unei epistole din 5 aprilie 1821, în care el adresa un apel limpede la luptă înfrăţită „ca unii ce sîntem de un neam, de o lege… Urmează să ştim cele ce se fac acolo şi să le vestim carte de aici ca fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă drepturile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii“. Este emoţionantă, de asemenea, proclamaţia pe care o rosteau românii ardeleni prin tîrguri: „Se face înştiinţare, că de către răsărit, s-a ridicat un crăiuţ, cui e numele Toderaş, întîi cu puţină oaste, dar din zi în zi sporeşte; pînă acum s-au adunat cîteva sute şi mii. Dumnezeu i-o fi asupra, că vrea să facă dreptate şi acuma-i în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi de s-o sfîrşi lucrul bine acolo, pînă la Paşti, o da şi într-acoace… ca să facă şi aicia dreptate”. În acel timp, mai erau în viaţă mulţi dintre participanţii şi martorii direcţi ai răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, iar duhul acestor martiri era încă foarte viu şi prevestitor de furtuni. Românii ardeleni au participat activ, ca voluntari, în oastea de panduri. Corespondentul ziarului „Wiener Allgemeine Zeitung” afirmă că la intrarea în Cerneţi oastea lui Tudor avea 1.500 de oameni „în cea mai mare parte dezertori din Transilvania”. Între ardeleni, fireşte, o figură luminoasă în oastea lui Tudor era dascălul Gheorghe Lazăr. Acesta, după cum spunea Heliade Rădulescu, „era în toate zilele binevenit la Cotroceni, unde Tudor era asediat cu oastea sa, era consultat adesea la întăriturile ce se făceau lagărului”. Iar Christian Tell scria că: „Lazăr învăţa pe oamenii lui Tudor cum să facă afeturile şi cum să dea cu tunul. Pandurii pînă a nu da cu tunurile ziceau: staţi să vie neamţul să îndrepte tunul. Neamţul era Lazăr”. Este un adevăr indiscutabil că prin reverberaţiile puternice născute în Ardeal şi Moldova, prin legăturile directe avute de revoluţionari cu românii din celelalte provincii, marea mişcare a lui Tudor a contribuit din plin la desăvîrşirea procesului de făurire a conştiinţei comune a tuturor fiilor patriei, operă dificilă şi sublimă, care avea de atunci încoace să parcurgă etape superioare pe drumul ireversibil al triumfului idealurilor noastre sacre de libertate, unitate şi propăşire naţională. Revoluţia condusă de Tudor a avut ecouri largi şi peste graniţe. Personalitatea lui Vladimirescu a stîrnit reacţii dintre cele mai interesante într-o serie de ţări ale continentului. Într-un ziar englezesc el este numit „Campion al Dreptăţii”. Alţii, pe alte meridiane, îl comparau cu Cromwell sau cu Tomasso Anielo. Ajunsese, într-un timp uluitor de scurt, un om temut şi respectat, hulit şi iubit – ca orice covîrşitoare personalitate istorică. Karl Marx scria, reliefînd valoarea extraordinară a personalităţii marelui oltean: „Tudor Vladimireseu era patriot român. El nu s-a adresat boierimii, ci ţăranilor. Cum a auzit despre cele dintîi mişcări ale lui Ispilanti a şi chemat la arme pe ţăranii din munţii Olteniei. Coborît cu dînşii la Craiova, adună poporul şi îi făcu cunoscute planurile sale de eliberare, în cîteva zile era stăpîn pe întregul banat al Craiovei… Ţăranii alergau în masă în jurul său, nu-l mai numesc decît Tudor Vodă (principele Tudor)”.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 ianuarie 1991; versurile au apărut
în volumul „Poezii”, 1977; articolul
a mai fost publicat şi în revista „Săptămîna”, 1980, şi în volumul „Idealuri”, 1983)

COMENTARII DE LA CITITORI