Stalin (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

De la secretar general la tiran (2)

Articolul cel mai efervescent pe care l-a scris Stalin pentru ziarul „Pravda”, în acea perioadă, a fost un atac feroce la adresa lui Maxim Gorki, pe care avea să-l proslăvească, mai tîrziu, ca idol al literaturii sovietice, o efuziune amară regretată ulterior, de care nu aveai voie să aminteşti dacă doreai să rămîi în viaţă. Dar, cu siguranţă, Stalin a luat parte la asaltul final al Palatului de Iarnă, deoarece există dovezi că „nu şi-a dat jos de pe el hainele 5 zile după aceea”. S-a păstrat şi o vinietă, în care, murdar şi cu părul vîlvoi, le anunţa prietenilor săi, triumfător, căderea palatului. De îndată ce i-a ajuns la urechi vestea, Lenin n-a mai avut nici un motiv să se deghizeze. Şi-a scos peruca, şi-a şters fardul şi s-a instalat într-un birou de la Institutul Smolnîi – o fostă şcoală de fete -, pe care l-a declarat sediu al conducerii Guvernului. Iniţial, acesta era format din 15 membri, reuniţi în jurul aceleiaşi mese. Una dintre primele propuneri făcute de Troţki şi de Kamenev a fost abolirea pedepsei capitale în cadrul Armatei. Conform unui raport semnat mai tîrziu de Stalin, Lenin s-a opus, exclamînd: „E un nonsens. O revoluţie nu poate reuşi fără să omori oameni. De preferinţă prin împuşcare, pentru că e mai rapid”. Cînd s-a citit lista posturilor din Guvern, al cincilea, cel de „Comisar al naţionalităţilor”, era ocupat de I.V. Djugaşvili-Stalin. Era un post nou-înfiinţat, ceea ce însemna că Stalin nu moştenea o echipă de slujbaşi civili, spre deosebire de toţi ceilalţi comisari, care s-au confruntat cu o grevă a funcţionarilor. Stalin nu avea la dispoziţie decît o secretară şi un telefon, dar s-a pus imediat pe treabă şi a început să ia decizii. În scurt timp de la numirea sa pe acest post a acordat tuturor naţionalităţilor dreptul la autodeterminare, finlandezii folosindu-se de el imediat. Stalin a plecat la Helsinki şi a anunţat formarea noului stat (decizie ale cărei efecte a încercat să le anuleze mai tîrziu, după 20 de ani, cînd s-a semnat pactul sovieto-nazist, însă Finlanda i-a rezistat cu succes, înregistrîndu-se imense pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi). A reuşit, totuşi, să respingă cererea de independenţă a ucrainienilor, fiindcă o considera inacceptabilă din punct de vedere politic şi dezastruoasă din punct de vedere economic, avînd în vedere că Rusiei i s-ar fi putut tăia aprovizionarea cu alimente. Atunci, Lenin l-a aplaudat pe Stalin. Îl considera de încredere, folositor, un „om de acţiune”, nu un „băutor de ceai”. O personalitate din Comitetul Central a afirmat: „Pe tovarăşul Stalin îl cunoştea doar un grup restrîns de persoane, colaboratorii lui clandestini. Aceştia ştiau că Stalin era capabil de fapte concrete, nu doar de sporovăieli zgomotoase şi goale, ca alţii”.

Dar răsturnarea lui Aleksandr Kerenski şi preluarea puterii constituiau partea cea mai uşoară a lucrurilor. Ar putea să pară ciudat, însă Lenin nu avea un plan precis în ceea ce priveşte întrebuinţarea Puterii, pe care tocmai pusese mîna. Acţiunile lui erau determinate de ceea ce se dovedea necesar, văzînd că ţara era în pragul războiului civil. Ca primă măsură, a pus sub control presa, dînd o lege gîndită, probabil, de Stalin. Lenin, Troţki şi Stalin aveau răspunderea tuturor forţelor armate şi alcătuiau troica din fruntea Guvernului. Troţki a fost trimis la Brest-Litovsk să încheie pacea cu nemţii, iar Lenin şi Stalin au redactat instrucţiunile. Troţki organizase formaţiuni armate în Petrogradul sovietic, iar Stalin preluase comanda lor, ca să pună la adăpost capitala. Se dădeau zilnic dispoziţii cu putere de lege. Romancierul Ilia Ehrenburg a povestit, mai tîrziu, că „în fiecare zi, în zori, locuitorii Petrogradului studiau noile dispoziţii lipite pe faţadele clădirilor, încă ude şi mototolite, cu privire la ce era interzis şi ce era încă permis”. Au fost aleşi prin vot comisarii-şefi însărcinaţi cu organizarea comerţului şi a industriei, controlul locuinţelor şi al serviciilor publice: bolşevicii întocmeau listele de candidaţi, iar cetăţenii „puneau ştampila” pentru a încuviinţa. Mai tîrziu, Boris Pasternak îi descria pe aceşti comisari împuterniciţi: „Bărbaţi cu scurte din piele neagră, care aveau putere nelimitată şi voinţă de fier, erau înarmaţi cu mijloace de intimidare şi revolvere şi umblau neraşi şi nedormiţi. Îi cunoşteau bine pe cei din pătura burgheziei, care deţineau obligaţiuni de stat ieftine, şi li se adresau fără pic de milă şi cu un rînjet mefistofelic, ca unor borfaşi prinşi cu mîţa-n sac. Reorganizau tot şi erau cu toţii bolşevizaţi”. În răstimp de numai două luni, în noiembrie şi decembrie, bolşevicii au pus mîna pe toate şcolile şi fabricile, băncile au fost naţionalizate, toate activităţile au fost subordonate controlului „clasei muncitoare”, iar toate articolele de lux, inclusiv hainele de blană, au fost interzise. Gradele din Armată au fost desfiinţate, iar structura de comandă a fost înlocuită cu cadre sovietice. Stalin se afla în centrul acestor evenimente. Atmosfera de la Institutul Smolnîi era asemănătoare cu a activităţilor lui din perioada antebelică, atunci cînd punea la cale spargeri de bănci. Mulţi dintre gangsterii cu scurte de piele erau dezertori, sau cazaci. Un martor ocular anonim scria: „Smolnîi era ticsit de mantale căzăceşti, căciuli de blană, scurte de piele, galoane, pumnale, mustăţi negre, lucioase, priviri uluite, ochi de crustaceu şi miros de cal. Aceasta era elita, crema, condusă de ofiţeri autohtoni, cu toţii cam 500 de oameni. Ţinîndu-şi şepcile în mînă, îşi arătau loialitatea faţă de revoluţie”.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI