POEM DE VIAŢĂ CONTINUĂ

in Lecturi la lumina ceaiului

 

– Celui mai popular scriitor român şi om politic de temut pentru lumea mafioţilor în care trăim, Corneliu Vadim Tudor, de ziua sa de naştere, cele mai frumoase cuvinte, pentru laurii victoriilor sale, în numele românismului de care nu s-a dezis vreodată –

 

Azi e ziua tribunului Corneliu Vadim Tudor

ziua sa de naştere, 28 noiembrie 1949

zi obişnuită de toamnă

cu frunze galbene

şi cer cu păsări rătăcind în larg

de mare şi păduri

 

azi e ziua celui care în biografia sa

trebuia să scrie negru pe alb

Preşedintele României –

în cel de-al treilea mandat

al lui Ion Iliescu

omul politic care l-a furat

la voturi

pe Tribun prin maşinăria sa

de partid

bine pusă la punct

în defavoarea bunului-simţ

şi iată unde a dus ţara

 

şi iată cît de mult bine

a făcut ţării

vedem cu ochii noştri

cum sînt arestaţi şi duşi

la pîrnaie

premieri şi miniştri

primari şi consilieri, din ăia mari

din primării şi ministere –

cocalari de joasă speţă

prădători din vistieria ţării

pentru că au fost lăsaţi

să facă ce au vrut

să-şi facă de cap pe banii poporului

pe avuţia ţării

cu banul public furînd în stînga şi-n dreapta

călcînd grosolan pe grumazul fiilor

acestei naţii care de sărăcie şi mizerie

au plecat care-ncotro

lăsîndu-şi nevestele şi copiii

bătrînii să moară de foame,

de frig fără lemne în sobă

fără bani de medicamente

fără să aibă dreptul la viaţă

deşi în Constituţie sînt toate acestea scrise

cu litere de aur –

numai că aur nu se vede în ochii românilor

pe feţele lor zbîrcite de griji înainte de termen

de merg bieţii de ei cu capul plecat

ca în urma mortului îngînduraţi,

înfriguraţi pentru ziua de mîine

 

o, ce ţară am avut şi ce ţară avem – am ajuns

săracii Europei

ciumaţii Europei, lăudîndu-ne în falsitate

cum sîntem cei mai buni şi cei mai grozavi

între naţii şi cît de bine o ducem în

exodul nostru păgubos

realitatea e alta, o vedem pe internet

o, ce nedreptate, cîtă nedreptate,

să scoţi din Parlament

un partid politic precum România Mare

pentru că preşedintele său este

Corneliu Vadim Tudor

ce se pune de-a curmezişul

cu vorba strigînd de la tribună

hoţilor, tagmelor de jefuitori

care văd în politică

un izvor de cîştiguri personale

afaceri pe banii noştri, pe spatele contribuabililor

munciţi cu sudoare

la patronii şantajişti, plătind salarii

cu mult sub nivelul pieţei

încasînd profituri grase din sudoarea şi suferinţa

celor ce pentru ei muncesc

din cauza unor legi aberante

din cauza unor legi fără de legi

pe care le ştim fiecare

şi zi de zi ne dăm cap în cap cu ele

de la funcţionarul public

pînă la administratorul de bloc

pînă la poliţistul comunitar

sau la îmbălsămătorul cîrcotaş

că toată lumea le cunoaşte, dar nimeni nu le poate

stîrpi sămînţa, nici juriştii,

nici papagalii, dragele mele păsări

dar nimeni nu are voie

să ridice un deget că legea e lege

şi trebuie respectată şi de şoarece, şi de balenă

chiar dacă de multe ori încurcă lumea

aşa nu se mai poate

că legea în ţara mea

e pentru oameni care nu se pot apăra

şi mor cu dreptatea în mînă că n-au bani

pentru avocaţi şi nici cine-i apăra

trăiesc ca vai de ei cu gîndul la trecut

 

o, oameni, cum trebuie să suportăm

nedreptăţile din pricina altora

ca lor le fie bine iar celor mulţi doar supunere

la minciunile politicienilor noştri

aleşi pe o pungă de mălai

şi o brichetă de doi bani

sau un tichet de troleu

de la Universitate pînă la Gara Obor,

ce vremuri, Doamne,

cum de mai trăiesc azi românii

îi spun lui Constantin Mironescu

de nemulţumirile mele

de durerea pe care o trăiesc

între viaţă şi cruce

de mai bine de patru decenii

de cînd fac literatură

fără să am paznici la uşă

sau paşaport să trec dincolo de Ocean

lumea mea e aici, în Colentina,

împreună cu arabi şi chinezi

cu turci nu din aceia care l-au mazilit

pe voievodul nostru

Constantin Brâncoveanu,

că n-a vrut să se lepede de credinţa sa

şi şi-a bătut monedă cu chipul său –

plătim facturile mereu umflate de cei de la Radet

şi curentul electric

de parcă am trăi la capătul lumii între asiatici,

de parcă am trăi în comuna primitivă

şi n-am şti şi noi

vreo buche de carte –

fără să aud o vorbă bună

de la breasla mea –

 

ştiu că şi dumnealui e nedreptăţit

ca mulţi alţi scriitori de talent

poeţi cu dragoste de ţară

ce-şi divinizează grădina străbună

ce-i poartă o dragoste anume

că el e Omul zilei de azi,

vrea România întreagă pentru fiicele sale

pentru nepoţii săi

şi-ai tuturor românilor –

şi-ai întregului norod

îi spun despre tot ce simt

în limba lui Mihai Eminescu

şi-i spun lui Constantin Mironescu

ascultînd vocea

sopranei Irina Ionescu

şi-a regretatei Mirela Zafiri

cu melodii ale lui Doru Popovici

Comandor al Italiei

de care mi-e dor ca de o pădure

scăldată în razele soarelui

de miere de scorbură

de miere de fragi

citind din Corneliu Vadim Tudor

omul discursurilor aprige

omul datelor şi-al cifrelor exacte

de neegalat de altcineva

de neîntrecut

unde pune dumnealui vorbă

îţi dă Dumnezeu cu mir pe frunte

chiar dacă trăim în era deosebită a calculatorului

de-aici invidia asupra sa

că e prea om

că e prea român

e prea revoltat pe cei ce vor

a-şi bate joc de ţară –

asemenea oameni sînt ţinuţi la index

într-o libertate mascată

ca a noastră

aşa cum noi niciodată

n-am primit nimic de la nimeni

doar circ din partea unora

şi camere video de eşti urmărit pas cu pas şi-n closet ca un hoţ, ca un violator, ca un criminal,

ca un traficant de droguri şi arme,

tu, om cinstit, ce-ţi vezi în linişte

de treburile zilnice –

 

Corneliu Vadim Tudor

trebuia să fie Preşedintele României

ce nedreptate,

poate că ar fi fost altfel

cu viaţa noastră de români

cu viitorul nostru occidental

poate am fi fost mai patrioţi şi fermi întru dreptate

privind la ţara noastră ca naţie

cum spune deseori Constantin Mironescu

poet liric, sonor,

cu versul dalb, ca florile din neaua crengilor de măr

cu o simţire de om blajin

cum apele Trotuşului meu natal

cum cîntecul de tulnic de la Crucea Talienilor

din Baltagul lui Mihail Sadoveanu

 

iată ce simplu şi cît de sincer în adîncul cuvîntului

este poetul în „Spovedania şarpelui”

din placheta sa „Tăiere de aripi”

pe care o recomand la citire ca pe o nouă răscoală

a ţăranului să i se dea dreptul la pîinea lui de casă

la cîntecul cocoşului de la miezul nopţii

la apa de la cişmeaua păzită cu puşti

de slugile fermierilor de la oraş,

fuduli în maşinile lor 4×4

cu femei alese parcă după carte

pe cînd el, satul, ţăranul, sînt lăsaţi în paragină

în dărîmături de paiantă şi brusturi cît gardul,

oameni în zdrenţe cum odinioară străbunii în bordeie

pe paturi de paie ce aşteptau împreună

cu şobolanii ultima lor suflare

 

şi-i revoltat în versul său

de lumină de dor

cînd vine vorba despre românii

săi de aici

din România sau din Basarabia copilăriei sale

unde a văzut lumina zilei

alături de ai săi cunoscînd

sălbăticia sîngeroasă a celor două războaie mondiale

care au făcut ravagii pe pămînt

lăsînd în urma lor milioane de morminte

milioane de morţi

comemoraţi în cîntecul de fanfară:

„Presăraţi pe-a lor morminte” sub stindardul

Societăţii „Mormintele Eroilor căzuţi în război”

înfiinţată în septembrie 1919

de Regina Maria

în numele acestora,

întru pomenirea lor

că aceştia se găsesc peste tot

la rădăcinile copacilor

pe dealuri cu lumina

de pepene galben a Lunii

întru lumina lor sfîntă

în cîntecul păsărilor

dintotdeauna doinitoare de pace

în doinele şi baladele noastre

cele mai frumoase creaţii

ale poporului acestuia

aducîndu-li-se parfumul recunoştinţei

de martiri ai neamului

aici, în Cîmpia Română,

sub Tricolorul sfintei preţuiri

 

o, iată, la radio se anunţă

încă o arestare

un secretar de Stat este dus

cu mascaţii la Rahova

că a deturnat din fonduri europene

în favoarea sa şi a clicii sale

de hrăpăreţi din partidul său

divulgînd secrete ce ţin de siguranţa ţării

străinilor interesaţi de gheşefturi pe seama celor

sărmani, oameni

care ştiu că-n ţara lor

soarele are parfum de amiaza florilor

de pîine albă

secrete ce ţin de siguranţa ţării

la televizor se dă o ştire de ultimă oră

transmisă de reporterul de teren

un cetăţean a izgonit cu drujba

hingherii care măcelăriseră

un căţel sărman care se aciuise

în parcul din faţa blocului său

de foame şi frig

şi l-au bătut aceştia cu mîinile lor murdare de sînge

şi l-au băgat în duba Poliţiei

o, ce vremuri, ce lume

şi duc dulciuri copiilor acasă din munca

lor mereu amirosind a moarte de cîine

a schelălăit de cîine, tu-i mama lor

de oameni preistorici

de lume de barbari,

de lume-ngustă

cu pretenţii de vedetă şi alte titluri de glorie mîrşavă

 

asta e România în care trăim,

a curvelor televizate, a impostorilor din Parlament,

împreună cu Tribunul Corneliu Vadim Tudor

şi alţi români care ştiu cît de triste-s

pădurile noastre chelite

pentru că aşa au vrut politicienii corupţi

ce au dat mîna cu mafioţii furturilor pe faţă

iar fiecare munte şi deal îmbrăcat în aurul

nostru verde

azi sînt nişte întinderi de cioate putrede

c-aşa au vrut mai marii zilelor noastre

care zic că fac legi

pentru această naţiune

furînd ca în codru

din avutul nostru

al celor care şi-au lăsat tinereţea

în şantiere şi uzine, pe cîmpii,

în gospodăriile colective

azi fiind povară a societăţii

pretins modernă

cu o moralitate de doi bani

cu o populaţie îmbătrînită şi măcinată de boli

de care nu s-a auzit vreodată pe meleagurile noastre

cu o mortalitate cum nu s-a văzut la alte ţări

pînă acum în Europa Modernă –

şi oamenii mor de frig

de boli în spitale că nimeni nu se uită la ei

că nu au bani să-i onoreze pe doctori

aruncîndu-se pe geamuri

să scape de jalea lor din suflet

adevărat genocid pentru care

nimeni în douăzeci şi cinci de ani de capitalism

sălbatic

nu a plătit vreodată

 

iată pentru ce sînt revoltat

şi m-am raliat celor nedreptăţiţi de cei care

trebuie să aibă grijă de ei

şi să le ofere o viaţă decentă

cum scrie în Constituţia ţării

în Legile Europene

şi scriu acest poem Tribunului Corneliu Vadim Tudor

cel născut din trupul acestei ţări

jertfindu-se pentru aceasta

cum ştie mai bine

nădăjduind că şi românul va învinge cîndva

că vede realitatea prin ochii plînşi ai norodului său

că oamenii nu mai au nici o speranţă

nici Biblia nu-i mai ajută

la cît rău le fac aleşii neamului lor

şi caută prin gunoaie

o coajă de pîine şi dorm în scări de bloc

că hoţii de imobiliare i-au dat cu japca

afară din case fără drept de apel

judecătorii i-au găsit buni de plată

lăsîndu-i pe drum…

 

o, dragul meu Constantin Mironescu,

mă bucur de tot ce spui şi scrii

şi că eşti demn de „Doina” lui Eminescu

iar eu rămîn în asentimentul pamfletarului

Corneliu Vadim Tudor –

care scrie în gazeta sa „România Mare”

dintr-o durere de neam răscolitor

pentru că Dumnezeu i-a dat cuvîntul

de-a se lupta şi a se lua de gît

cu haimanalele acestei naţii

pentru cei ce nu se pot apăra

că felul său e de-a răzbuna necazul altor semeni

că ştie ce-i viaţa celor făr’ de sprijin

 

iată de ce scriu acum, că vreau

să ştie lumea că-s revoltat pe mine

cît de farisei sîntem

în vampirismul nost’ de-a parveni în faţa altor naţii chiar de eu, tu, dorim orînduire dreaptă

pe pămînt şi siguranţă pentru viaţă

şi doar ca nouă, ca persoane,

să ne fie bine

şi bine zice Corneliu Vadim Tudor

pe care de multe ori l-am auzit

citind la televizor poeme

cu glasul său în flăcări

că Patria e dulce ca laptele de mamă

că Patria e dorul neamului de Decebali

cîntînd cu patimă în glas şi vorbe tot mai dese

românii nu-s marfă în tîrguri de vînzare

în Europa sau oriunde în alte părţi ale lumii

cîntînd femeia, florile şi sfinţii noştri voievozi

în Limba Poporului Român

pentru care s-au jertfit –

pentru care au murit întru Onoarea sa!

 

de-aceea, azi, în numele iubirii

şi-al Păcii mondiale

urcînd cum nimeni n-a urcat vreodată

trăind al doinei glas în casa mea de înger

şi-n mrejele iubirii vreau azi cu lumea să trăiesc

vorbind cu fiecare, urînd pe demagogi

şi gangsterii acestor vremi oculte

ce fac de toate, urînd în nedreptatea lor

chiar de mai aruncă din cînd în cînd

în scîrba lor vreo coajă rîncedă de pîine

înfometaţilor, prea răpciugoşilor

acestui secol de argaţi

celor care cred în ei

ce fac de toate ca lor să le fie bine

şi lumea-toată le stă lungită la picioare

cum vitele la abator

chiar de lehuza în maternitate

nu are lapte pentru pruncul său

şi iau foc maternităţile, şi ard de vii bebeluşii

şi zicem că e bine vorbind de la microfon

şi mierea curge ca ploaia în fiece vîlcea

de poţi bea cu mîinile, cu ochii

fără să dai nimic la nimeni vreodată înapoi

 

Doamne, ce viaţă, ce bine este de bietul român

în vremurile acestea

cînd nimeni nu ştie unde va merge

istoria cu atîţia doctoranzi şi masteranzi

plagiatori de joasă speţă

mardeiaşi de proastă lecţie de viaţă

iată de ce-l citesc pe Corneliu Vadim Tudor

iată de ce-l ascult

în dezbaterile lui publice, pentru că el vede realitatea

şi nu se teme s-o spună deschis

chiar de unii îl ceartă

şi nu sînt de acord cu el

Tribunul

de douăzeci şi cinci de ani trage semnalul de alarmă

că hoţii n-au ce căuta în fruntea ţării

el promiţînd că o să le facă o puşcărie a lor

pentru ani buni de odihnă

şi relaxare

să-şi scrie cărţile sfidînd cultura ţării

pentru cîte au făcut

poporului lor

care i-a ales crezînd în democraţie

în libertatea cuvîntului

din păcate, ei şi ai lor

au pus birul pe grumaz

naţiei lor şi-acum se plîng sperioşi

de anii de ocnă pe care trebuie să-i facă

dar prea puţini pentru că au sărăcit această ţară

şi-au jucat-o cum au vrut la zar

jucînd barbut cu fraude naţionale

în favoarea lor favorizîndu-se-ntre ei

la tot ce-nseamnă hăcuială

fabrici, pămînturi, păduri, puţuri cu petrol

bănci, azile de bătrîni, spitale

de-aceea eu sînt un glas cu ţara

cînd vine vorba de brazda noastră de pămînt

cînd vine vorba de Carpaţii noştri, care sînt

luaţi cu asalt de moartea drujbelor fără cruţare

de cimitirele din care morţii sînt scoşi şi duşi

care-ncotro ca ei să îşi înalţe blocuri

din care profitul să nu se mai termine intrînd

în buzunarele lor nesăţioase –

 

şi iată că citesc, preacinstind ziua de naştere

a Tribunului

Corneliu Vadim Tudor –

că aşa mi-i dat mie

să acord atenţie poeziei noastre dintotdeauna

de la poeţii populari, cei dintîi zugrăvitori

de sentimente sufleteşti

pînă la cel mai teribil poet tînăr

căruia nu-i este ruşine cu ţara sa

cu neamul său de Decebali cinstit şi harnic

şi citesc acum, cînd Tribunul împlineşte 65 de ani

o viaţă de om, o melodie, un martir,

un cîntec de dragoste de ţară:

– români, treziţi-vă din somnul ce v-apasă

cît încă nu-i tîrziu –

nu-i prea tîrziu

şi forţa voastră vă stea în vorbă şi în faptă dreaptă

şi fiţi în pas de lei cu cel ce este

Tribunul nostru, neînfricat erou, de viţă

românească

pentru că aşa a vrut Dumnezeu cu el

pentru că aşa i-a fost lui scris ca nouă să ne fie

poetul inimii şi-al dragostei de cer albastru

chiar dacă părinţii săi au fost oameni simpli

şi el şi-a trăit copilăria în mahalalele Bucureştilor

de-odinioară cu străzile cu apa în care broaştele

de dimineaţa şi pînă seara nu mai conteneau

cu cîntecele lor

pentru el să strigăm: Trăiască România, şi să aibă

cărări de flori şi fii destoinici care s-o iubească!

ION MACHIDON

(Poem reprodus din volumul

,,Îngeri albi de nea albastră”,

Editura Amurg Sentimental)

 

COMENTARII DE LA CITITORI