Răsfoind manualul de Limba Latină

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Cap. I: Naşterea Romei

Vreme de 4 secole (VIII – IV î.Chr.), în Latium şi la Roma nu se putea vorbi de existenţa unei literaturi latine scrise. În timp ce în Grecia circulau, pe cale verbală, „Iliada” şi „Odiseea”, de aedul Homer, şi avea loc prima Olimpiadă (anul 770 î.Chr.), Roma abia se năştea. În lucrarea sa „Ab Urbe condita”, Titus Livius menţionează anul 753 î.Chr. ca dată de întemeiere a Romei. În evoluţia Romei, identificăm două epoci distincte: Roma Arhaică, o perioadă cînd regii legendari latini, sabini şi etrusci, care fondaseră instituţii religioase, au organizat armata şi viaţa socială, iar Istoria zbuciumată a Cetăţii a păstrat eroi legendari, cum ar fi Horatius Cocles, Mucius Scaevola şi Cloelia. După alungarea lui Lucius Tarquinius Superbus, ultimul rege, în anul 509 î.Chr. se va pune capăt regalităţii şi se vor alege primii consuli. În a doua epocă, Roma Republicană, s-au dezvoltat relaţiile comerciale cu cetăţile vecine şi s-a intrat în conflict cu Cartagina, din Nordul Africii, dîndu-se legi şi încheindu-se tratate internaţionale („Foedera”). Dar cel mai important document al epocii rămîne „Leges Tabularium” (anul 450 sau 451 î.Chr.). Scrise pe 12 table de aramă şi expuse în Forul Roman, ele reprezentau codul juridic fundamental, dar şi un document de limbă arhaică, pe care şi copiii romani îl învăţau la şcoală. Mai tîrziu, cele „12 Table” vor constitui baza Dreptului roman – „Fons omnis publicis privatisque iuris” (Titus Livius). Republica se organizează rapid. Apar noi instituţii: chestura, cenzura, pretura şi consulatul. Plebeii îşi consolidează puterea politică, iar în relaţiile externe, Roma este nevoită să poarte războaie cu galii, ecvii, latinii şi samniţii. Uneori, aceasta era victorioasă, alteori, trecea pe sub furcile caudine. Vechile calendare romane, „Fasti”, precizau sărbătorile religioase, precum şi împărţirea zilelor în „Faste” (zile de lucru) şi „Nonfaste” (zile de sărbătoare). „Annales” erau registrele în care se înscriau evenimentele cele mai importante dintr-un an. Ele s-au constituit într-o adevărată memorie colectivă a Statului Roman (la fel ca folclorul de pretutindeni) şi au fost la originea scrierilor istorice de mai tîrziu, fiind valorificate de marii istorici, Titus Livius sau Tacitus. În paralel cu „Annales”, lucrări anterioare vieţii autorului, vor circula şi „Histories”, scrieri contemporane cu aceştia. În afara acestor manuscrise au mai apărut şi altele, numite „Comentarii”, care conţin, în general, însemnări cu caracter personal. Astfel, Lucius Cornelius Sulla a scris 20 de cărţi de memorii, intitulate „Commentarii rerum gestarum”. În paralel cu „Comentariile” circula „Carmina”, care conţinea scrieri cu caracter religios şi ritualic, redactate într-o formă artistică, chiar îngrijită. Cu ocazia triumfurilor, organizate în onoarea generalilor biruitori, se cîntau refrene laudative, cum ar fi „Carmina triumphalia”, iar la banchete, „Carmina convivalia”. În paralel circulau, pentru pătura de jos, „Versus Fescennini”, creaţii orale improvizate cu caracter comic, injurios şi licenţios.

Cap. II: Teatrul la Roma

Teatrul roman a păstrat modelul teatrului grecesc, cu influenţe populare italice (atellanae, mimi, saturae). Primele manifestări teatrale, conţinînd tragedii şi comedii, sînt datate din anul 240 î.Chr., ele numindu-se astfel: Ludi Romani (ţinute în luna septembrie) – organizate în cinstea lui Jupiter Optimus Maximus; Ludi Megallines (care aveau loc în aprilie), în cinstea Zeiţei Magna Mater (Cybele); Ludi Apollinares (organizate în iulie), în cinstea lui Apollo. Printre primii autori de teatru se numără Livius Andronicus, Plautus, Terentius. Dintre aceştia, Titus Maccius Plautus este cel mai mare comediograf. Opera lui cuprinde piesele: „Asinaria” – ,,Comedia măgarilor”; „Aulularia” – ,,Comedia ulcelei”; „Miles Gloriosus” – ,,Soldatul fanfaron”; „Amphitryo” ş.a.m.d.

Cap. III: Mic dicţionar de teatru

Acrostih – Poezie sau strofă, în care literele iniţiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvînt (titlul operei, un nume propriu etc.). Specie preluată de la greci şi de la romani. A fost cultivată, cu precădere, de Plautus. În felul acesta, s-a reconstituit ortografia operelor sale. Acrostihul nu este specific poeziei dramatice (< fr. acrostiche – extremitate, vîrf).

Amfitrion, -oană – Gazdă ospitalieră, stăpîn al casei. Amphitryon este un erou din mitologia greco-romană, rege al Tebei, soţul Alcmenei şi tatăl adoptiv al lui Heracle (< fr. amphitryon; < lat. amphitryon).

Atellana – Farsă rustică interpretată cu măşti; improvizaţii de dimensiuni reduse, cu personaje fictive (Maccus – mîncăciosul, Pappus – bătrînul ridicol). A fost jucată de tineri romani pînă în Secolul III î.Chr.

Comedie – Specie a genului dramatic, în care sînt înfăţişate personaje, caractere, moravuri sociale, într-un mod în care să stîrnească rîsul, avînd un sens moralizator

(< fr. comedie; < lat. comoedia). Să nu uităm maxima: „Ridendo castigat mores” – ,,Rîzînd îndreptăm moravurile”.

Comic – Categorie estetică fundamentală, care studiază situaţiile şi personajele menite să stîrnească rîsul. Sursa comicului se întemeiază pe contrastul dintre aparenţa şi esenţa personajelor, dintre scopul şi mijloacele acţiunii, pe situaţiile neaşteptate. Se opune tragicului (< fr. comique; < lat. comicus).

Epilog – În Antichitate, însemna finalul, versificat, în care dramaturgul sau un actor se adresa publicului, pentru a-i cere indulgenţa, ori a-i aduce mulţumiri. Epilogul se termina invariabil cu formula: „Vos valete et plaudite cives!” – ,,Fiţi sănătoşi şi aplaudaţi, cetăţeni!” (< épilogue; < lat. epilogus).

Harpagon – Prototipul zgîrcitului, avarul, meschinul. Substantiv comun, provenit de la personajul Harpagon, din piesa „Avarul”, de Moličre.

Mim – Comedie şi actor de comedie; poezie în care se imită mici scene din viaţa cotidiană, în formă de monolog sau de dialog. Un mim mai dezvoltat se numeşte minodramă. Rolurile feminine sînt interpretate de bărbaţi în travesti, şi cu totul excepţional de femei (< fr. mime,

< lat. mimus).

Prolog – În Antichitate, era actorul care recita subiectul unei piese de teatru. Apoi, a ajuns să însemne şi partea introductivă dintr-o piesă sau un roman. Prin extensie, prolog mai înseamnă introducere, prefaţă (< lat. prologus).

Quiproquó – Termen preluat, prin filieră franceză, din latineşte, şi care înseamnă eroarea de a lua pe cineva drept altcineva, confuzia de persoane, sau pe un lucru drept altul. Procedeul a fost larg utilizat în comedia antică, prin care se declanşa şi se întreţinea acţiunea dramatică.

Satira – Mai întîi a fost o farsă improvizată, apoi o compunere literară cu metru şi cuprins variate. Mai tîrziu, satira a devenit o specie literară, în care se ridiculizează sau se condamnă fenomene negative (< fr. satire; < lat. satira).

Sosia – Sosia era numele unor sclavi din comedia latină (cf. Sosia, sclav al lui Amphitryon). Persoană care seamănă perfect cu altcineva.

Cap. IV: Caesar

Sfîrşitul Republicii (Sec. II. î.Chr.) a scos la lumină cîteva personalităţi politice de prim rang, cum ar fi: Tiberius şi Gaius Gracchus, tribuni ai plebei şi reformatori; Marius şi Sulla, generali remarcabili, iniţiatori ai proscripţiilor (condamnări) şi ai războaielor civile; sau Marcus Tullius Cicero, consul şi salvatorul Statului Roman în timpul conjuraţiei lui Catilina. Acestor figuri strălucite de oameni politici le putem adăuga şi cîteva nume de istorici şi scriitori, precum Gaius Sallustius Crispus, Cornelius Nepos, Titus Lucretius Carus, Caius Valerius Catullus, Marcus Tullius Cicero şi Marcus Terentius Varro. Multă lume încurcă lucrurile şi îl consideră pe Caius Iulius Caesar (100-44 î.Chr.) mare împărat sau, de la caz la caz, un impunător rege roman. Adevărul este unul singur: Caesar a fost, rînd pe rînd, quaestor, pontifex maximus, praetor şi guvernator în Hispania. Ulterior, membru în Triumviratul Caesar-Pompeius-Crassus, consul, proconsul în Gallia Cisalpină, Gallia Narbonensis, Illyricum ş.a. Dar el a rămas cunoscut în Istorie drept un mare general victorios în campania din Gallia, unde l-a învins pe viteazul Vercingetorix, şi în războiul civil, soldat cu înfrîngerea armatelor lui Pompei şi ale Senatului. Însă, aceste victorii n-ar fi însemnat nimic în comparaţie cu războiul romanilor cu dacii, conduşi de Regele Burebista, care îi aştepta. Din păcate, cei 2 iluştri conducători de oşti aveau să fie asasinaţi, unul în anul 46 î.Chr., iar celălalt în anul 44 î.Chr. (primul de către nobilii săi, iar al doilea chiar de către propriul fiu – „Caesar dixit: «Tu quoque mi fili?!»”). Istoria a făcut ca sarcina confruntării directe să revină altora, lui Decebal şi Traian, care, astfel, s-au umplut de glorie. Dar, măreţul Caesar s-a impus şi ca scriitor. Cea mai importantă operă a sa rămîne „De Bello Gallico”, în care a lăsat posterităţii informaţii despre campania sa de cucerire a Galliei. După cum chiar el recunoaşte, nu a intenţionat să scrie istorie, ci să transmită posterităţii ce înălţător poate fi sentimentul de a aduce mari servicii patriei. „De Bello Gallico” are şi o valoare literară, prin calităţile de povestitor ale autorului. Cine a făcut liceul la uman, cu siguranţă îşi aduce aminte măcar începutul Cap. I din „De Bello Gallico”, intitulat „Incolae Galliae” (,,Locuitorii Galliei”): „Gallia est omnis divisa in partes tres quarum unam incolunt Belgae aliam Aquitani tertiam Qui ipsorum lingua Celtae nostra Galli appellantur…”. Altfel spus: „Gallia este împărţită în trei regiuni, dintre care belgii locuiesc într-una, aquitanii în alta, iar în cea de-a treia, cei care se numesc, în limba lor, celţi, în limba noastră galli…”.

Dar să ne aducem aminte şi de Împăratul Marcus Ulpius Traianus. Ca şi Caesar, şi el a vrut să-şi ia rivalul prizonier, pe Decebal, şi să-l ducă la Roma, expunîndu-l oprobriului public. Nu a avut noroc, deoarece mîndrul Decebal şi-a luat viaţa şi nu s-a dat prins, precum Vercingetorix. Astfel, Traian a fost nevoit să accepte doar capul şi mîna lui Decebal. Urmînd un alt exemplu al lui Caesar, şi Traian a scris un jurnal de luptă, numit „De Bello Dacico”, pierdut sau furat încă din Antichitate. Din acel jurnal s-au păstrat doar cuvintele „Inde Berzobim deinde Aixim processimus” (,,De aici am plecat la Berzovia, iar de acolo la Aixis”). Am face o mare nedreptate dacă nu am aduce în discuţie şi prestaţia marelui actor francez Gérard Depardieu, eroul principal din filmul „Asterix şi Obelix”. Acolo, romanii lui Caesar se tot războiau cu druizii, un motiv foarte bun ca să dezvoltăm subiectul dacă tot răsfoim manualul de Latină.

Cap. V: Despre druizi

După cum ne informează Iulius Caesar în „De Bello Gallico”, clasele sociale din Gallia anilor 58-51 î.Chr. erau următoarele: druizii (casta preoţilor), equitus (cavaleri şi aristocraţi războinici) şi plebes populus – pătura de jos, aflată în relaţii clientelare şi de servitute faţă de nobili. Nu numai Caesar, dar şi alţii, precum Cicero, Plinius cel Bătrîn sau istoricii greci Strabon şi Diodor ne-au oferit mărturii despre druizi. Aceştia erau împărţiţi în 3 clase: druizii propriu-zişi (sau preoţii); eubages (ghicitori şi sacrificatori) şi barzii (poeţi care cîntau imnurile sfinte şi faptele eroilor). În plus, druizii credeau în nemurirea sufletului şi în metempsihoză. Erau politeişti. Nu aveau temple, de aceea se reuneau în păduri. În momentele grele, făceau sacrificii umane, ca şi dacii. În rest, se ocupau cu medicina, astronomia şi vrăjitoriile. Se pare că nu cunoşteau scrisul. Întreaga lor ştiinţă o învăţau pe de rost, unii de la alţii, proces care putea dura şi 20 de ani. Unele dintre femeile lor deveneau preotese şi prevesteau viitorul, doar prin consultarea măruntaielor de animale. După cucerirea Galliei de către romani, puterea druizilor a început să scadă. Gaius Suetonius Tranquillus afirmă că romanii au dat legi care au pus capăt sacrificiilor umane. Plinius cel Bătrîn ne informează că, sub domnia Împăratului Aurelian, ei chiar au fost lichidaţi. Dacă au dispărut în Gallia, au supravieţuit în Irlanda şi Scoţia, pînă în Secolul V d.Chr.

Cap. VI: Citate devenite celebre

din poezia păgînă

,,Ab ovo” (Horatius – „Ars Poetica”) – „De la ou”. Este vorba despre oul din care s-a născut Elena, fiica Ledei şi a lui Jupiter. Horaţiu observă că Homer nu a început relatarea Războiului Troian odată cu naşterea Elenei.

,,Amor vincit omnia” (Vergilius – „Bucolicae”) – ,,Dragostea învinge totul”.

,,Aurea mediocritas” (Horatius – „Carmina”) – ,,Cale de mijloc”. Horatius pledează pentru măsură, păstrarea echilibrului şi suprimarea exceselor.

,,Auri summi masteries mali” (Horatius – „Sermones”) – ,,Aurul este sursa celui mai mare rău”.

,,Difficile est proprie communia dicere” (Horatius – „Ars Poetica”) – ,,Este greu să exprimi, în nume propriu, lucruri cunoscute de toţi”. Horatius prezintă, astfel, un principiu al esteticii clasice.

,,Eadem sunt omnia semper” (Lucretius -„De rerum natura”) – ,,Toate rămîn aceleaşi mereu”. Citatul ilustrează ideea permanenţei filozofice.

,,Fors omnia versat” (Vergilius – „Bucolicae”) – ,,Norocul le schimbă pe toate”.

,,In tenaris discere multum est” (Vergilius – „Georgicae”) – ,,A învăţa la vîrsta tinereţii înseamnă mult”.

,,Ira furor brevis est” (Horatius – „Epistulae”) – ,,Mînia este o scurtă nebunie”.

,,Timeo Danaos et dona ferentes” (Vergilius – „Eneida”) – ,,Mă tem de greci chiar şi cînd aduc daruri”.

,,Utile dulci” (Horatius – „Ars Poetica”) – ,,Utilul şi plăcutul”. Îmbinarea dintre docere (a învăţa pe altul) şi movere (a impresiona, a mişca), cele două idealuri artistice.

PAUL SUDITU

 

COMENTARII DE LA CITITORI