Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (6)

in Alte știri

 

 

Istoria i-a fost potrivnică. Se poate spune, în favoarea ei, că nu ea şi-a comandat destinul: soarta i-a căzut din cer. Aleasă de Metternich fără ca ea să ştie, Maria-Luiza îi scria unei prietene, cu inocenţă, despre noutatea zilei, divorţul lui Napoleon: „O plîng pe biata prinţesă pe care o va alege acum”. Această vorbă de gîsculiţă îi va atrage nenorocirea.

Maria-Luiza are defectele obişnuite unei femei „care n-are încredere în ea însăşi” (Generalul Durand). Singura sa forţă e vulnerabilitatea, şi tocmai acest lucru îl va emoţiona pe Napoleon: „Dacă Franţa ar cunoaşte meritele acestei femei, i s-ar prosterna”, i-a spus el, mai tîrziu, lui Chaptal (Jean Chaptal, conte de Chanteloup, chimist şi om politic francez. A fost ministrul de Interne al lui Napoleon). A iubit-o pentru calităţile, dar şi pentru defectele ei, pentru lungile-i braţe legănate cu indiferenţă, pentru uşorul său accent germanic, pentru manierele ei de străină stînjenită, pentru ochii mari, umezi, cu care vedea lumea din preajmă ca prin ceaţă, pentru stîngăciile ei, pentru tinereţea ei fără apărare în societatea franceză. Nu i-a purtat niciodată pică, nici pentru tatăl ei, nici pentru Neipperg. Ea va rămîne, pentru el, „buna sa Luiza”. S-a bucurat, chiar de la început, de imensa lui încredere, care va dura pînă la Sfînta Elena, iar acest credit nu se va închide niciodată, în primul rînd pentru că i-a dăruit un fiu, apoi pentru că o simţise inocentă pînă şi în rătăcirile ei. „Castitatea este, pentru o femeie, ceea ce înseamnă curajul pentru un bărbat”, spunea Napoleon, adăugînd: „Dispreţuiesc femeile lipsite de pudoare”. Maria-Luiza trebuie să fi fost o voluptuoasă, dar cu pudoare. Şi egoistă, desigur – ea însăşi se acuză de egoism în faţa împăratului, care i-a răspuns cu o admirabilă inconştienţă: „E viciul cel mai îngrozitor dintre toate”. Lipsită de nebunie, dar şi de înţelepciune, întotdeauna obosită şi plîngăcioasă, căuta odihna tot atît cît Napoleon căuta pacea. Statică în mijlocul unei societăţi dinamice, pe veci închisă în această Franţă imperială, visînd un vis nemărginit, părea o somnambulă tăcută, gemînd de plictiseală ziua şi de plăcere noaptea. Maria-Luiza era o femeie obişnuită: nesigură pe ea, punîndu-şi toată nădejdea în bărbat, deloc frivolă, deloc uşuratică, dar legată de orice bărbat se afla în preajmă, legată de sex precum măgarul de ţăruşul lui (Napoleon află acest lucru şi îi recomandă să nu rămînă niciodată singură în preajma cumnatului său, Regele Joseph – Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon, fost rege al Neapolelui, apoi al Spaniei – sau cu bătrînul Cambacéres – Jean-Jacques de Cambacérčs, Duce de Parma între anii 1753 şi 1824, fost deputat, apoi consul şi unul dintre principalii autori ai Codului civil), mereu prizonieră a bărbatului, negăsindu-şi fericirea şi echilibrul decît în el, indiferentă la orice formă de viaţă, în afară de cea legată de trupul ei. Era mai degrabă o bună reproducătoare decît o mamă bună, etern pasivă, o femeie cu toane, mereu răcită, cu nasul curgînd, la cheremul temperaturii anotimpurilor şi, fără îndoială, sub influenţa Lunii, dorindu-şi o viaţă paşnică şi blîndă, cu nevoi foarte mărunte şi un ,,omuleţ” alături (pe Napoleon îl numea Nana, sau Popo), fără memorie, fără asprimi, uşor de furat, dar agăţată de tot ceea ce posedă, precum cochilia de stînca ei, închizîndu-se ca o scoică peste necesarul vieţii sale letargice, trăgînd perdelele pentru a face dragoste, incapabilă să-şi lege propriul corset, reumatică, gurmandă, constipată, adorînd patul şi cina în pat. Nu atît stupidă cît îngustă, limitată la clipa de faţă, fără curiozităţi de vreun fel, traversînd războaiele ocupată cu pila de unghii şi petrecînd revoluţiile la coafor, citind, cu nesaţ, lungile scrisori trimise de Neipperg de pe frontul napolitan, dar fără să despăturească bileţelele, încărcate de vînt şi pulbere, pe care i le trimitea Napoleon în cele ,,O Sută de Zile”, în marşul său spre Paris. „Mă însor cu un pîntec”, spunea împăratul, explicînd că se recăsătorea doar pentru a-şi asigura descendenţa. Ar fi putut spune: cu un pîntec fără urechi. Atunci cînd Maria-Luiza, copilă fiind, se juca de-a soldaţii, ea făcea întotdeauna ca francezii să fie bătuţi, iar Napoleon, luat prizonier, să fie supus torturilor şi străpuns de ace – această anecdotă a intrat deja în Istorie.

(va urma)

PAUL MORAND

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI