Răfuiala panaramelor cu scriitorii (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Răfuiala postumă a unor hiene (2)

În 2014, Nicolae Manolescu şi-a lansat, cu mare tam-tam, la Tîrgul de carte Gaudeamus, lucrarea „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc”, care se vrea o sinteză a „Istoriei critice…”. Aceeaşi tratare jenantă ca în volumul precedent, numai că, în plus, el se răfuieşte cu cei care l-au criticat între timp, excluzîndu-i din cartea sa, iar pe alţii, din anturajul lăudătorilor, preamărindu-i. De reţinut este faptul că absolut toţi oamenii de bună-credinţă care l-au cunoscut îndeaproape pe Manolescu au o părere execrabilă despre acest individ. Nu mai departe, în cartea „Fals tratat de manipulare” (2013, Editura Humanitas), autoarea Ana Blandiana îl descrie pe Manolescu ca pe un personaj penibil de fals, interesat doar să parvină, prin orice mijloace. Alese cu grijă, cuvintele doamnei Ana Blandiana (din capitolul în care este pomenit pe larg Manolescu, la pag. 183-200) evocă acele zile entuziaste de după revoluţia din 1989, cînd oamenii au ieşit în stradă pentru a pune bazele unei lumi mai bune şi mai drepte. E multă tristeţe în cuvintele folosite de autoare atunci cînd se referă la acei indivizi care au profitat de buna-credinţă a oamenilor pentru a se căţăra în funcţii nemeritate, aşa cum a procedat şi Nicolae Manolescu, cel care, prin diverse manevre, a ajuns liderul Partidului Alianţa Civică, fiind chiar candidat la Preşedinţia ţării. Dar nu i-a mers…

În recenta „Istorie a literaturii române pe înţelesul celor care citesc”, Nicolae Manolescu, ranchiunos după cum îl ştim, o „amendează”, la pag. 236, pe doamna Ana Blandiana pentru afirmaţiile făcute la adresa lui în cartea „Fals tratat de manipulare”. Iată ce scrie Manolescu: „Un recent volum de memorii politice suferă de complezenţă faţă de propria persoană.” Deocamdată atît, data viitoare o să vedeţi ce o să-i facă autoarei amintite…

Despre Eugen Barbu, cum era de aşteptat, el afirmă, în „Istoriile” lui (din 2008 şi 2014), că şi romanul „Principele”, apărut în 1969, este de inspiraţie străină, fără, însă, să pomenească nimic de valoarea cărţii.

Da, dar Niky uită că la vremea respectivă, în ciuda unor aprinse controverse pe această temă, romanul a fost catalogat drept o mare reuşită, o capodoperă a genului, fapt recunoscut de personalităţi de prim-rang ale literaturii române, precum Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Mircea Zaciu. Bineînţeles că Manolescu n-a scăpat, atunci, ocazia să se lipească, şi el, mai la coada celor menţionaţi, ca să fie băgat în seamă. E adevărat că „uitarea”, la unii, vine mai devreme, la alţii, mai tîrziu… Nu cred, totuşi, că Niky face parte dintre aceşti „uituci”, odată ce el declară că a fost, dintotdeauna, „un rezistent şi un anticomunist”, la fel ca alţii, din aceeaşi categorie, care, acum, scuipă acolo unde, pe vremuri, lingeau cu spor şi poftă, pentru a-şi face loc, cu coatele, spre funcţii bine plătite şi cît mai multe onoruri.

În condiţii normale, autorul unei istorii a literaturii române trebuie să treacă peste resentimentele personale şi să fie corect faţă de valorile naţionale, aşa cum sînt capodoperele literaturii noastre, principii respectate, de altfel, de către toţi cei ce au scris lucrări de acest gen, înaintea lui Manolescu. „Istoriile” lui Nicky sînt, însă, mult prea departe de un astfel de deziderat, ele sînt nişte făcături, în care nefericitul autor îşi etalează micimea şi ranchiuna. Trebuie, totuşi, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. „Istoriile” lui Manolescu au o calitate: sînt un model de cum NU trebuie scrise astfel de Istorii ale literaturii române.

* * *

Pentru modul în care a fost tratat Eugen Barbu de către pigmeii şi hienele căţărate în diverse funcţii şi fotolii, cazul nu este singular. Mai sînt şi alţi scriitori de valoare care au fost marginalizaţi, minimalizaţi pe cît posibil, ignoraţi, şi chiar jigniţi. Pentru satisfacerea intereselor lor – care nu sînt nici puţine, nici mărunte – aceste javre fac orice, nu le pasă de urmări. Din acest motiv, Uniunea Scriitorilor a ajuns într-o stare jalnică: salariaţii nu şi-au mai primit drepturile băneşti de luni de zile; încălzirea clădirii a fost oprită, pentru neplata facturilor, în toiul iernii; au fost pierdute, pe rînd, casele de vacanţă ale scriitorilor, sediul central, iar în ceea ce priveşte filialele Uniunii, situaţia acestora este dezastruoasă, noroc cu mila organelor locale.

După regretatul Eugen Barbu a rămas o operă de mare valoare: peste 30 de volume, din care 9 romane (ultimul, intitulat ,,Ianus”, apărut postum, în 1994), reportaje, nuvele şi povestiri, memorialistică şi eseuri, traduceri, la care se adaugă numeroase filme de succes realizate după scenariile sale, precum şi mai multe piese de teatru. Dintre romanele sale, reamintesc doar cîteva: „Săptămîna nebunilor”, „Principele”, „Groapa”, adevărate capodopere ale genului, aflate la loc de cinste în panoplia de aur a literaturii române. Dar după pigmei şi hiene ce va rămîne? Nimic, pleavă risipită-n vînt…

* * *

În ultimul capitol al recentei şi mult trîmbiţatei „Istorii a literaturii române pe înţelesul celor care citesc”, Nicolae Manolescu ne surprinde cu un titlu sugestiv: „Epilog: Eu sînt (un) cîrpaci bătrîn”.

E pentru prima oară cînd Niky îşi recunoaşte public valoarea literară! Păcat că astfel de momente de sinceritate nu-l ţin mult… Pentru el, dar mai cu seamă pentru întreaga Uniune a Scriitorilor, bine ar fi să mai aibă un moment de luciditate (de onoare nu poate fi vorba, pentru că acest sentiment nu l-a avut niciodată) şi să facă un gest mult aşteptat, după cîte rele a făcut: să demisioneze! Să ne lase-n pace…

Sfîrşit

ALEXANDRU C. POPESCU

COMENTARII DE LA CITITORI