Fabrica de aparate electronice

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Construită în 1970, fabrica a fost ştearsă de pe faţa pămîntului în 2005. Din acel pavilion administrativ, de 8 etaje, nu a mai rămas nimic. Tehnologia după care lucram era de provenienţă occidentală, mai exact: aparate de ascultare – radio-telefoane mobile şi portabile – şi numeroase instalaţii pentru Armată. Aici îşi cîştigau pîinea cca. 2.000 de oameni. După ce am refuzat să jur credinţă Statului socialist, am fost ,,vărsat” la lăcătuşi, iar salariul mi-a fost diminuat cu o treime. În fiecare dimineaţă, pe măsură ce mă apropiam de fabrică, mă cuprindea frica, neştiind dacă portarii mă vor mai lăsa să intru. Să nu ai un loc de muncă – e tot ce poate fi mai cumplit. M-am obişnuit şi cu salariul mic – lasă că, oricum, cel de dinainte nu era prea mare – şi, treptat, şi cu noua muncă. Trebuia să lucrez mai mult şi mai bine – de teamă să nu fiu dat afară. Pînă şi muncitorii din atelier au ajuns să mă privească plini de ură: ,,Cum ai îndrăznit, domnule, să te opui ordinii noastre sociale?”. În fabrică, singurul om care îmi răspundea la salut era directorul. Ceilalţi întorceau capul, sau, cînd mă zăreau venind, o porneau în altă direcţie. Cu unii mai vorbisem înainte: ştiau că sînt un altfel de om şi mă acceptau, de bine, de rău. Dar, cînd au văzut că nu pot fi învins, nu mi-au mai dat nici bună-ziua. Să-ţi cîştigi existenţa în atmosfera asta otrăvită e un adevărat coşmar. Meşterul îmi tăia şi zile din pontaj, nu doar cîteva ore, acolo. Nu aveam de unde să ştiu toate astea, dar, într-o zi, i-a dat unei muncitoare să scrie pontajul. Prin educaţie, nu-mi place să trag cu ochiul, sau cu urechea la ce fac ori ce spun alţii, însă, de data aceasta, m-am uitat pe acea listă – cred că Dumnezeu m-a îndemnat s-o fac: ,,Omule, vezi ce se întîmplă cu tine”. Cu tot calmul meu, m-am dus la meşter şi i-am cerut socoteală: ,,De ce mi-ai tăiat cîteva zile din pontaj?”. M-a trimis la tejghea. Atunci, m-am prezentat la şeful producţiei, care ,,părea” un individ mai civilizat. Numai că acesta m-a întrebat altceva: ,,De unde ştiţi că meşterul va fi preşedintele sindicatului nostru?”. Ce legătură avea reclamaţia mea cu preşedinţia banditului? După un timp, am aflat că şi şeful producţiei era, cum se zice mai nou, un ,,acoperit”. În cele din urmă, nu m-au lăsat nici cu salariul ăla amărît, diminuat cu o treime. Astfel, în plină iarnă – era în anul 1979 – sînt alungat din fabrică. Nevasta era bolnavă, iar copilul nostru avea, pe atunci, 13 ani. M-am rugat de nişte oameni să-mi pună o vorbă bună, să fiu primit la Radio Progres, cu salariul încă o dată redus, de la aproximativ 3.000 de lei cu ore suplimentare, la 1.700 de lei fără ore suplimentare, că aici nu aveau nevoie de muncă peste program.

Am făcut, şi eu, o mare greşeală. Atunci cînd, pe frig şi total deznădăjduit, m-au scos pe poarta fabricii, le-am zis: ,,Să se aleagă praful de voi!”. Cine vrea, poate să creadă ce vrea. Oare providenţa mi-a ascultat blestemul? La mult timp după lovitura de stat din 1989, m-am întîlnit cu un bolşevic mai mărunt, dar trecut, oricum, pe la ,,Ştefan Gheorghiu”. Ce credeţi că s-a întîmplat? Mai să sară la mine, să mă strîngă de gît. Deşi, cu ani în urmă – pe atunci era tînăr – îl ajutasem pe păcătos. Din reacţia lui se vedea că el chiar a crezut că din cauza mea nu mai există acea fabrică. Nu din cauză că au fost ei avansaţi – nicidecum pentru muncă şi talent, ci pentru lozinci, precum aceea din anii ’50: ,,Stalin şi poporul rus/ Libertatea ne-au adus”. Nu vă miraţi că Academia ,,Ştefan Gheorghiu” a scos un ,,produs” precum individul acesta. Astăzi, un fost profesor de acolo este, alături de alţi 32 de aleşi, reprezentantul României în Parlamentul European. Ce dracu’ o fi făcut el pe-acolo?

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI