REÎNCARNĂRI CARE NE TAIE RESPIRAŢIA (1)

in A nu se citi noaptea

 

 

 

Printre cei ce îşi amintesc de o altă viaţă, deşi sînt personaje de excepţie, trebuie să îi menţionăm şi pe tulkuşi, acei preoţi lama tibetani, care posedă o înţelepciune uimitoare şi care au dobîndit puterea de a se sacrifica, reîncarnîndu-se fără încetare şi renunţînd astfel, de bunăvoie, la nirvana. Graţie compasiunii lor, ei aleg mai degrabă să revină pe pămînt, pentru a-şi călăuzi semenii. Din punct de vedere etimologic, cuvîntul „tulku“ înseamnă „corp manifest“. În budismul tibetan, acest cuvînt desemnează corpul din care se naşte Buddha, dar se referă, de asemenea, la fiinţe care au atins un anumit nivel spiritual şi a căror reîncarnare le permite să ajute alte fiinţe, urmărindu-şi progresul pe scara evoluţiei.

Tulkuşii nu existau în perioada budismului originar, nici la începuturile budismului în Tibet. Khyentse Rinpoché, dispărut în 1991, unul dintre marii maeştri reprezentînd toate şcolile tibetane, spunea că sistemul tulkus a fost instaurat, în Secolul al VIII-lea d. Chr., de către Padmasambhava, maestru budist, originar din Caşmir, sau Kabul, fondator al budismului tantric himalayan.

În Bhutan şi Tibet, unde este considerat drept cea de-a doua reîncarnare a lui Buddha Gautama, este mai cunoscut sub numele de Guru Rinpoché, care înseamnă „maestru nepreţuit“.

El le-a cerut celor 25 de discipoli ai săi „să se nască în diferite perioade, în secole diferite“. Potrivit tradiţiei, Padmasambhava a apărut pe pămînt, reîncarnat într-un copil de 8 ani, într-o floare de lotus, de unde şi numele sanscrit de Padmasambhava. Capacitatea sa de memorare şi de înţelegere a textelor esoterice după o singură ascultare i-a adus reputaţia de maestru printre maeştri.

Apariţia tulkuşilor coincide cu dezvoltarea ramurii Kagyupa, „de transmitere pe cale orală“, şcoală care favoriza o relaţie de intimitate între maestru şi discipol. Cei mai renumiţi dintre aceşti „lama reîncarnaţi“ sînt Dalai Lama, Panchen Lama şi Karmapas, manifestări reînnoite fără încetare ale diferiţilor „buddha“, sau energii de înţelepciune şi compasiune. Pentru ei, dintr-o viaţă în alta migrează nu un individ sau un spirit imuabil, ci, mai degrabă, o energie de înţelepciune, destinată să existe din nou în lume.

La moarte, un maestru spiritual lasă, uneori, indicii care permit regăsirea următoarei „manifestări“, şi atunci discipolii săi sau alţi mari călugări lama încep căutarea copilului reîncarnat. Cîteodată, în timpul incinerării preotului lama defunct, fumul indică direcţia în care aceştia trebuie să se orienteze, pentru a găsi noua reîncarnare. Noul tulku este recunoscut în urma căutărilor, adesea îndelungate – uneori, acestea durează mai mulţi ani şi ajung pînă în provincii îndepărtate -, apoi, a unei „probe“ care conţine o serie întreagă de teste, în cursul cărora candidatul trebuie să recunoască obiecte care i-au aparţinut, dintr-un grup de alte obiecte asemănătoare, sau persoane din timpul vieţii sale precedente. Sînt şi cazuri în care se descoperă particularităţi fizice identice cu ale celui dispărut. În timpul sarcinii, mama unui tulku are vise, clare sau simbolice, iar naşterea este însoţită de fenomene neobişnuite, adesea, de natură luminoasă. Am remarcat excepţionala înţelepciune şi precocitate a acestor copii, care „reapar“ cu o uşurinţă extraordinară. După recunoaştere, tînărul tulku primeşte o educaţie riguroasă, spre a fi pregătit pentru misiunea lui viitoare. Cunoştinţele dobîndite pe parcursul vieţii precedente îi permit să reia cu uşurinţă funcţiile predecesorului său.

Cît despre intervalul de timp care separă o moarte de o nouă naştere în cazul tulkuşilor, teoretic, un lama poate să se reîncarneze foarte rapid, nu mai devreme de 49 de zile, dar procesul poate să dureze şi pînă la 1 an şi jumătate pentru Dalai Lama şi mai mulţi ani, pentru Karmapa. În afara reîncarnărilor, la aceste fiinţe de excepţie, problema timpului care se scurge între două încarnări este variabilă. Teozofii avansează cifra de 8.000 de ani, în timp ce Platon estima că este nevoie de aproximativ 1.000 de ani. Dar această durată poate fi mult mai scurtă, în funcţie de diferitele credinţe. Astfel, este nevoie de 9 luni pentru jaini, în timp ce, la druizi, reîncarnarea poate fi instantanee.

În cazurile studiate de Ian Stevenson, intervalul dintre două încarnări pare să varieze în funcţie de cultură, dar acesta este, adesea, foarte scurt: în medie, 4 ani la tribul tlingit, 21 de luni în Birmania, 18 luni în Sri Lanka, 16 luni în Thailanda şi în India, 9 luni în Turcia şi 6 luni în Liban.

Alexandra David-Neel povesteşte că au trecut 7 ani de la moartea unui preot lama, fără a se reuşi descoperirea noii încarnări. În timpul unei călătorii, administratorul unei mînăstiri a defunctului lama a intrat într-o fermă, cu singura intenţie de a se odihni acolo. A fost primit cu toate onorurile cuvenite rangului său şi, pe cînd îşi scotea tabachera, copilul casei, care pînă atunci îl ignorase, a alergat spre el, întrebîndu-l de ce i-a luat tabachera. Administratorul a rămas stupefiat. Era, de fapt, tabachera defunctului lama. S-a decis ca micuţul să fie dus la mînăstire şi, de îndată ce a ajuns în curte, a vrut s-o ia la dreapta, nu la stînga, unde se afla poarta de intrare. Or, această poartă fusese mutată, iar acum se afla în partea dreaptă a defunctului lama. Apoi, copilul a fost condus în vechile sale apartamente, iar cînd i s-a oferit o ceaşcă de ceai, el a insistat să îi fie adus în bolul său de porţelan. Nimeni nu cunoştea acest bol. Brusc, copilul păru să îşi aducă aminte de locul în care se afla vasul şi le-a spus că fusese pus într-un cufăr vechi, roşu, abandonat într-o încăpere dezafectată. Bolul a fost, într-adevăr, găsit într-un cufăr roşu vechi. Administratorul i-a mărturisit Alexandrei David-Neel că el nu ştia de existenţa acelui bol, care trebuie să fi fost pus acolo de fostul lama.

Pînă în prezent, reîncarnările se manifestau exclusiv în Tibet şi în împrejurimile acestuia, dar odată cu împrăştierea tibetanilor în întreaga lume, tulkuşii occidentali au apărut, evident, în Occident: Statele Unite, Marea Britanie, Spania, şi chiar în Franţa.

Jurnalista Vicki Mackensie, care a trăit în Tibet şi a intervievat numeroşi lama, a povestit întîlnirile sale cu aceşti tulkuşi occidentali. La 3 martie 1984, prima zi a Anului Nou tibetan, cu puţin înainte de ivirea zorilor, lama Thubten Yeshe a murit, la vîrsta de 49 de ani. Mii de occidentali, printre care şi Vicki, pentru care prezenţa preotului lama fusese de natură să o marcheze profund, i-au plîns dispariţia. Or, în octombrie 1987, ea a întîlnit un copil spaniol, considerat de către tibetani a fi reîncarnarea lui lama Thubten Yeshe. Lama Zopa Rinpoché şi Dalai Lama îl recunoscuseră amîndoi.

În best-seller-ul său ,,Copilul lama”, Vicki Mackensie povesteşte: „Am crezut că visez. Acceptarea reîncarnării, în manieră pur intelectuală, era una, dar acceptarea ei, în sens trupesc, era cu totul altceva! Pentru noi, care l-am cunoscut şi l-am iubit pe lama Yeshe, faptul de a-l privi pe lama Osel ca pe o prelungire a sa era un veritabil salt cuantic. Nu doar că ne era prezentat ca probă verificabilă a reîncarnării, dar, în plus, ne oferea un rinpoché, o fiinţă nepreţuită. Era, cu adevărat, posibil?“.

Cînd a publicat cartea, în 1988, ea credea că lama Osel era singurul rinpoché occidental. Dar, pe parcursul anilor următori,

l-a întîlnit pe Tenzin Sherab, un tînăr canadian în vîrstă 21 de ani care locuia în Montreal, recunoscut, oficial, drept reîncarnarea lui Geshe Jatse, un mare înţelept tibetan, decedat într-o peşteră din Tibet, cu mai bine de 30 de ani în urmă. Bărbatul înalt şi uscăţiv nu aducea deloc cu un yoghin din Asia. Nu purta roba tradiţională de rinpoché, de culoare bordo, ci pantaloni scurţi şi un tricou. Părul şaten deschis şi bogat nu se potrivea deloc cu craniul ras al unui lama. Autoarea cărţii descrie astfel impresia pe care acesta i-a creat-o: „Avea o «prezenţă», o autoritate calmă, demnă şi plină de încredere. Poseda, de asemenea, acel amestec seducător de rafinament, sensibilitate şi supleţe, pe care îl observasem deja la alţi rinpoché tibetani. Era o combinaţie subtilă, dar puternică“. Pentru Vicki Mackensie, era evident că Tenzin Sherab nu avea nici cea mai mică îndoială asupra identităţii sale sau asupra a ceea ce căuta pe pămînt, de această dată. „De altfel, aveam, pe atunci, aceeaşi dorinţă ca şi azi, şi anume, să-i ajut pe oameni cît mai mult posibil – îi spune tînărul canadian, referindu-se, din nou, la Geshe Jatse ca la el însuşi. Pentru a fi în măsură să ajuţi o societate, trebuie să faci parte din ea. Trebuie să fac parte din lumea occidentală în această viaţă şi să posed, în acelaşi timp, cunoaşterea proprie tibetanilor“.

Înainte de a muri, defunctul lama anunţase că era nevoie de o „corabie plutitoare pe aer“ pentru a ajunge în locul unde avea să renască. Era vorba, evident, despre Occident.

Pentru un preot lama, conştiinţa – care nu are nici o proprietate fizică – există într-un flux neîncetat de transformări şi nu poate, în nici un caz, să fie confundată cu spiritul nostru sau cu materia cenuşie din creierul nostru. Există, evident, o legătură între ele, dar termenii nu sînt sinonimi. De altfel, în budismul tibetan, limba vorbită posedă în jur de 60 de cuvinte pentru a descrie toate aspectele spiritului şi este nevoie de cîteva zeci de ani de studii pentru ca un lama să stăpînească această ştiinţă şi să devină geshe, adică expert în teologie.

Dr. Stuart J. Edelstein este profesor de biochimie la Universitatea din Geneva şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe. În urma cercetărilor pe care le-a efectuat asupra cazurilor de drepanocitoză, o boală cunoscută şi sub numele de anemie falciformă, care îi afectează în special pe locuitorii din Africa de Vest, a descoperit că, la unele triburi care cred în reîncarnare şi în copiii care se întorc, mutilarea efectuată pe corpul adolescenţilor atinşi de această boală se regăseşte, în acelaşi loc, la bebeluşii următori, născuţi în aceeaşi familie.

Tribul Igbo consideră că acei copii care mor la o vîrstă fragedă vor renaşte în următorul copil al aceleiaşi familii. Acesta din urmă este, aşadar, recunoscut sub numele de ogbanje. În limba igbo, cuvîntul ogbanje desemnează persoana care călătoreşte frecvent. Şi, pentru ca spiritele ogbanje să nu-i cheme în lumea lor pe acei copii, micuţilor li se amputează prima falangă a degetului mic de la mîna stîngă, întrucît tradiţia spune că spiritele ogbanje sînt fiinţe vanitoase, care îi alungă din grupul lor pe cei desfiguraţi. Astfel, nu le vor da atenţie acestor copii mutilaţi şi îi vor lăsa pe pămînt, în mijlocul familiilor lor.

(va urma)

SYLVIE SIMON

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI