64 DE SUFLETE

in Polemici, controverse

Săptămîna trecută s-au împlinit 3 ani de la dezastrul numit Colectiv. Vă mai amintiţi de noaptea aceea? Dar de zilele imediat următoare? Au murit atunci tineri, copiii unor părinţii, taţii unor copii, nepoţii unor bunici. Au plecat din viaţă brusc, violent, brutal. Au trecut trei ani de atunci. Trei ani de aşteptări şi speranţe că undeva, cumva, cei vinovaţi vor fi traşi la răspundere. Nimic!

Îmi amintesc foarte bine acele zile. Rememorez clipă de clipă ce a fost în prima noapte, cea în care mulţi au mers vii la concert şi nu s-au mai întors niciodată acasă. Dar ştiu şi serile de proteste, serile violente care au urmat, mişcarile de trupe ale Serviciilor şi mîna lor lungă din stradă. Pentru că nu doar că am fost acolo, dar chiar am fost implicat, evident fără voia mea, în acele evenimente, cu concursul larg al unei caricaturi de om dar şi al presei greţos de libere şi cretin de părtinitoare. Mulţi dintre dvs. au privint detaşat la TV ce a fost acolo. Poate şi mai mulţi nici măcar nu au avut răbdarea şi puterea să vadă dezinformarea cum arată ea la faţă, aşa cum probabil nu au crezut o iotă că nişte artificii reci, care nu te pot arde nici măcar pe retină, au făcut să moară 64 de tineri. Bancul ăsta, care poate că merge spus unor cretini creduli, nu are cum să meargă pentru cei care gîndesc. Pentru cei care au un minim bun-simţ şi o minimă cultură, care să-i ajute să disece, să despartă adevărul de minciună, ştirile adevărate de falsuri.

Să revenim, aşadar, în zilele de foc, la propriu, ale Clubului Colectiv, să revenim la momentul în care Ponta a fugit cu coada între picioare, şi să rememorăm clipele de glorie ale celor care au orchestrat cu mare măiestrie comedia care s-a jucat în Piaţa Universităţii, şi în restul Pieţelor vecine, în acele zile. Poate că eu am fost primul care, la cald, a lansat acel „corupţia ucide”, aşa cum poate tot eu am spus că eroul Claudiu Petre trebuie să fie decorat post mortem de nenea ăla tăcut de la Cotroceni, pentru gestul său extraordinar de a se întoarce în purgatoriu să mai salveze o viaţă. Eu, ca şi mulţi alţii, am crezut atunci, în primele clipe, că acolo chiar a fost un incendiu „normal”, aşa cum, ulterior, şi eu am pus multe semne de întrebare la explicaţiile penibile  oferite de către oficialităţi.

Şi eu, ca şi alţii, am ales să ies în stradă, ca un gest de compasiune, în primul rînd, pentru cei care au murit atît de brutal acolo, dar şi pentru că am crezut că o astfel de tragedie poate să unească clasa politică, aşa strîmbă cu era ea, şi să facă cumva ca viaţa să fie ceva mai mult preţuită decît pînă atunci. M-am înşelat, evident, aşa cum s-au înşelat toţi cei care, ca şi mine, au ieşit acolo din naivitate şi sinceri, nu ca să aibă neapărat un scop, gen demisia şoricelului care îşi făcea veacul de ceva vreme prin Palatul Victoria. De fapt, fostul premier şi-a meritat porecla de Miki Mouse, pentru că se ştie că în caz de dezastru şobolanii părăsesc primii corabia. El a ales să fugă, şi poate că bine a făcut, şi să lase „premierul meu” în loc.

Îmi amintesc prima seară, prima zi a protestelor, cînd s-au strîns la Universitate mii de oameni. Erau mulţi protestatari, încrîncenaţi, dar hotărîţi să lupte pentru găsirea celor vinovaţi de moartea acelor tineri. Totul, absolut totul, a decurs ca la carte, aşa cum aveam să realizez mai tîrziu. La ora X s-au strîns toţi, şi cînd spun asta ştiu ce zic, mai ales că la ora 19,30 nu erau mai mult de 100 în stradă, iar la 19,45 maximum 500, ca la ora 20,00 să fie mii. Apoi, la ora X + 25, cu mici erori, aşa, fără nimic şi fără nici un fel de strigăt, coloana a plecat la Guvern. Printre noi, cei aflaţi acolo, erau cîţiva negociatori jandarmi, calmi şi fără stres, aşa cum erau foarte relaxaţi cam toţi jandarmii prezenţi în seara aia. Fără scuturi, fără echipamente de protecţie. Am fost aşadar în Piaţa Victoriei, noi, acele mii de oamenii. Îmi amintesc exact cum ăla gras, de la la un site pseudosatiric, mergea decis, singur, şi avea o privire extrem de crîncenă şi zicea ceva de Ponta. Cred că îi cerea demisia, şi alte poveşti de acest gen. Mi-a atras atenţia acel individ, atunci l-am apreciat, dar după ce am urmărit ce au scris ulterior, şi încă ce mai scriu, am realizat că sînt extrem de părtinitori politic, aşa că am încetat să-i mai urmăresc.

Lăsăm aşadar în urmă pe acel reprezentat al presei „corecte” şi „nepărtinitoare” şi mergem în Piaţă. Piaţa Victoriei. Acolo am refuzat să port o pancartă pe care scria ceva cu totul diferit de ceea ce m-a adus pe mine acolo, m-am uitat la un tip mic şi gras, cu o pălărie care imita steagul american, care ameninţa jandarmii că „le arată el lor” şi că „cine este el, o să afle ei”. Tipic românesc, un imbecil ca mulţi alţii, de altfel. Seara aceea a decurs simplu, fără incidente. Ponta a plecat. Lumea a mers pe la Sectorul 4, unde era primăria lui Piedone, acel veşnic primar de mucava, şi au făcut ceva scandal pe acolo. Eu deja eram acasă atunci, şi mă gîndeam că poate lumea asta, românii adică, nu este chiar moartă de tot. Dar, aşa cum urma să mă conving, lucrurile nu stăteau chiar aşa. „Tabloul“ de la Cotroceni, impresionat pînă la lacrimi de crima oribilă de la Colectiv, a ieşit şi a felicitat lumea, i-a felicitat, mai mult ca sigur, pe cei care au orchestrat totul, şi l-a numit pe Ciloş prim-ministru. Deci, şi aici e bine să punctăm ceea ce ştiam deja, Iohannis a fost primul beneficiar al crimei de la Colectiv, împreună cu cei pe care i-a promovat. A spus ceva că o să iasă şi el în stradă, că o să cheme oamenii la Cotroceni, că o să facă o anchetă etc. În fapt, s-a pişat de sus pe stradă, aşa cum se va vedea în zilele următoare, dar şi în următorii 3 ani.

Şi a venit ziua a doua. Eu nu am înţeles de ce a ieşit şi a doua zi lumea în stradă, mai ales că Ponta plecase, cei de la Colectiv se stingeau pe rînd, mă refer la răniţi, Piedone era demis, sau urma să fie, aici nu mai ştiu exact. Cert este că s-a ieşit din nou în strada şi, naiv, am mers şi eu, să arăt că nu sînt indiferent la suferinţele altora. Proastă decizie.

Spre deosebire de prima zi a protestelor, a doua zi se vedea clar că o să fie altceva. Figurile celor pe care îi vedeam erau mai închise la culoare, fie de nervi, fie din cauza „bronzului“, jandarmii nu mai erau aşa relaxaţi, tinerii frumoşi de cu o seară înainte erau marginalizaţi, iar locul lor, central şi plin de portavoci, era ocupat de alte făpturi, în nici un caz de cei care arătaseră că poţi să demiţi un premier şi prin noncombat. Era altceva. Odată strînşi, acei mii de oameni, au început disputele. Unde să se meargă? La Parlament, au spus unii! La Guvern. Au spus alţii. Păi la Guvern nu mai avem de ce, răspundeau ceilalţi, că Ponta a plecat. Atunci, hai la Parlament! Şi coloana s-a pus în mişcare spre Parlament. Ce se striga atunci în piaţă vă amintiţi? Vă spune eu: Alegeri anticipate! Jos TOATĂ clasa politică! Ponta plecase, acum furia străzii era pe politicieni. Pe toţi! Ei bine, atunci, pe mine mă mănîncă undeva şi îi spun unui amic care era cu mine că în acest caz, e bine ca noi să mergem şi la Cotroceni, la Iohannis, şi să-i dăm o hîrtie, pe care erau trecute zece puncte, un fel de decalog al străzii, în care să-i spunem ce vrem. Era o discuţie privată, între doi oameni, care nu făceau nimic altceva decît să fie în ton cu cerinţele străzii. Nu am strigat, nu am ţipat, nu aveam portavoce. Eram doi manifestanţi care chiar rezonau cu ce se striga. Bun, noi nu aveam de unde să ştim că eram supravegheaţi de o imbecilă incultă, înregimentată în sistem, şi care şi-a spus ea în barbă că noi sîntem nişte băieţi răi, care vor să-i ia pîinea de la gură ei şi gemenilor ei mergînd la Cotroceni. Repet, eu şi amicul meu aveam o discuţie privată, pe trotuarul de la Universitate, la cîţiva metri de fîntîna de la Arhitectură. Cum nu ştiam că avem SRI-ul după noi, am făcut plimbarea pînă la Parlament, unde am văzut clar nebunia şi influenţa totală a celor care au organizat de fapt totul. Se pare că cei care au orchestrat totul, inclusiv CRIMA de la COLECTIV, au adus grupuri de influenţă în mijlocul manifestanţilor, care manipulau totul. Iar naivii din seara precedentă au propus ca de la Parlament, mulţimea paşnică să meargă la Cotroceni, ca un semn că şi Klaus Iohannis este parte a clasei politice. Cei care credeau în importanţa acestui gest s-au încolonat şi cu direcţia Izvor, din Piaţa Constituţiei, vroiau să plece spre Cotroceni. În acel moment însă a fost făcut primul pas în spargerea manifestaţiei, cînd un grup de oameni mai tuciurii, s-a ridicat pe gardul Palatului Parlamentului şi a început să lanseze mesaje împotriva celor care vroiau să meargă la Cotroceni, care nu erau chiar puţini, dar nu aveau un lider. Totodată, aceia aveau şi portavoce, aşa că şi-au atins obiectivul uşor, mai ales că grupul lor de sprijin era destul de serios, activ şi foarte motivat. În acel moment, gruparea celor care vroiau să meargă la Cotroceni s-a dizolvat în marea masă a celor manipulaţi şi mulţimea a revenit la Piaţa Universităţii. Eu şi cei cu care eram, parte a mulţimii, am revenit aşadar la Universitate, lucru care pe mine personal m-a bucurat din două motive: că eram mai aproape de casă şi că am făcut o plimbare lejeră pe jos.

Bun, acum trecem la faza nr. 3 a celei de-a doua zi. Ce a fost acolo, acea manipulare şi bătaie de joc, nu au fost transmise la TV, dar cei care gîndesc şi au ceva materie cenuşie au conştientizat-o. Deci, acolo, la Universitate, s-au format două sau trei centre de transmitere a mesajelor. Erau două sau trei portavoci în zona mea, noi fiind „cantonaţi” tot lîngă fîntîna de la Arhitectură, loc unde m-am şi văzut cu nişte prieteni dragi, şi foşti colegi. Acolo stăteam şi ardeam gazul degeaba. De ce? Pentru că mesajele celor cu portavocea erau de tip „galerie de fotbal” şi pentru noi, cei care nu aveam treabă cu asta, deja era semnalul că trebuia să plecăm acasă. Era un nene, pe care îl tot boscorodeam, care se suise cu picioarele pe crucea eroilor morţi la Revoluţie, crucea acea de piatră, pentru cine o ştie, şi ţipa la o portavoce fel şi fel de tîmpenii, cu iz fotbalistic şi mai puţin cu substanţă militantă. Aşa cum am spus, ne pregăteam să plecăm acasă. În acel moment, însă, s-a întîmplat ceva. Un domn, nu îl văzusem în viaţa mea, nu îl cunosc, dar dacă citeşte acest material, îl rog să mă contacteze, împreună cu mulţi, foarte mulţi tineri, a venit la mine şi mi-a spus că e jenant ce se întîmplă în piaţă, că uite cum galeriile aduse au preluat mesajul şi îşi bat joc de tinerii morţi la Colectiv. Şi, decis, m-a rugat să „fac cumva să preluăm piaţa” şi să readucem mesajele de compasiune pentru ceea ce ne doream de fapt. M-am uitat oarecum prost la el, nu înţelegeam de ce a venit la mine, şi i-am spus că pentru a prelua piaţa, este nevoie de un grup decis şi vocal, care să preia mesajul. El, acel domn, avea în spatele lui cîteva zeci, poate chiar sute de tineri. Dar erau tineri, erau cei care au ieşit în stradă ca şi mine, din dorinţa de a fi bine acestei ţări. Nu erau reprezentanţii galeriilor, oameni vulgari, brutali şi puşi pe harţă. I-am spus că nu se poate, dar că putem merge la acel nene de pe piatră, ca să luăm portavocea, sau măcar să-i zicem să ne lase cu prostiile pe care le debita, şi să readucă iar strada la un loc. Şi am fost. Am ajuns greu acolo, erau foarte mulţi cei care săreau la strigătele lui şi care strigau „ole”, de parcă cei de la Colectiv erau de fapt pe un teren de fotbal, nu la IML. Acolo am putut să văd clar că de fapt era format un dispozitiv. Tipul cu „goarna”, un nimeni dacă e să mă întrebaţi pe mine, era înconjurat de mai multe rînduri de „manifestanţi”, care nu permiteau să se ajungă la el. Prin urmare, nu am putut să mă apropii la mai puţin de trei metri de el, ca să-i zic că strada nu este moşia lui. Cînd am insistat, cei din dispozitiv au reacţionat. Prima oară au început să strige toţi, la unison, „civilii printre noi” şi arătau spre mine. În limbajul lor, al acelor indivizi, eu eram un agent sub acoperire care venise să le strice manifestaţia. Am prins mişcarea, şi ca să nu fiu linşat, am început să strig acelaşi lucru, poate mai tare, dar arătînd spre ei. Ei erau de fapt acoperiţii. Cînd au văzut că nu o scot la capăt cu mine, unul a venit şi mi-a arătat un cuţit, şi a spus „pleci sau te tai aici şi sîngerezi pînă dimineaţa, că nimeni nu te va vedea”. Cu un aşa argument, am ales să plec. M-am întors spre acel domn binevoitor, care era la doi metri de mine, maximum, i-am spus că este imposibil şi că eu mă retrag. Lucru pe care l-am şi făcut, am plecat acasă în maximum o oră de la acel incident.

Pînă acum, nimic grav. Ideea e că dimineaţa am primit peste 200 de apeluri de la oameni care nici măcar nu ştiam că există. Am primit ameninţări cu moartea de la alte zeci, dar pe Facebook. Eram peste tot, pe facebook, pe radio, tv şi presa scrisă. Eram DIVERSIONIST.

Bun, glumă, glumă, dar era destul de serios, mai ales că aveam şi eu un proiect în desfăşurare, la care am renunţat imediat, despre care nu e cazul să vorbesc. Cei de la presă au dat dezminţire în cîteva zile că nu eram diversionişti, nici eu şi nici amicul meu. Aşa că viaţa a intrat în normal.  Mă rog, normalitate este un mod elegant de a spune. Unde eram văzut eram lăudat, dar pe zona online, cu mici excepţii, eram ameninţat. Cum de am avut eu, noi, de fapt, tupeul să ne luăm de „mimoza“ aia de la Cotroceni. Ţin minte că unul de prin Caracal era decis să vină la Bucureşti să ardă din temelii casa în care locuiam. Asta era normalitatea pentru mine atunci, o spun ca să audă cretina aia, agenta sistemului de forţă care o susţine, în speranţa că acum, la 3 ani, are suficientă minte să se întrebe dacă a meritat banii pe care i-a luat ca să toarne minciunile respective. Justţia este blîndă, mult prea blîndă, de fapt nici nu există în această ţară de doi lei, în care orice prost te poate ponegri, fără să păţească nimic. Mă rog, imbecili sînt mulţi, aşa că poate nici nu merită ca justiţia să-şi bată capul cu ei. Revenim la acele zile.

Ce a urmat de fapt? KWI a mimat o întîlnire cu strada şi s-a mai uşurat puţin pe cei care au crezut în el şi pe toţi românii. S-a început un simulacru de anchetă şi după 3 ani nimeni nu e vinovat. A chemat la Cotroceni cică strada! Păi din ăia de acolo, eu nu văzusem pe nimeni în stradă! Dan Nicuşor, pe care îl cunosc destul de bine, încă din 1988, nu călcase pe acolo. Nici băiatul ăla, omul plajei, nu era în stradă. Ce au căutat ăia acolo, cînd de fapt strada nu era reprezentată de ei? Păi ca să ne mai batem joc puţin, nu-i aşa?

Să lăsăm şi să vedem unde am ajuns după 3 ani. E clar că au murit oameni acolo, e clar că au rămas cei care încă mai suferă. Dar cine se face vinovat nu este deloc clar. Cine a cîştigat însă din această tragedie? Un guvernator, un premier agricultor şi cei care se află în spatele lor. Au cîştigat pentru PREŞEDINTELE LOR, Premierul Lui, Guvernul Lui. Bine totuşi că a plecat Ponta, că un aşa premier nu ne doream oricum.  Cum şi cînd se va face dreptate? Eu cred că cei care au pierdut pe cineva, şi care încă suferă de pe urma acelei crime, să găsească un avocat curajos, şi să demareze un proces în care să îi cheme la bară pe toţi cei care au profitat de pe urma morţii sau mutilării copiilor lor. Doar aşa se va putea afla adevărul. Altfel, nu. Chemaţi-i la bară pe KWI, Cioloş, Oprea. Ei sînt primii care trebuie să dea declaraţii cu privire la ce a fost acolo, la Colectiv. Abia după aceea să fie chemate liniile 2, 3 şi 4. Doar aşa şi doar atunci se va descoperi un vinovat, chit că el este femeia de serviciu care, din neglijenţă, nu a stros bine mopul de cherosen atunci cînd a spălat pe jos, acolo, la Colectiv. Pentru că dacă îi dai mulţimii un ţap ispăşitor, lucrurile se vor calma pînă la urmă, chiar dacă cele 64 de suflete nu îşi vor găsi liniştea. Tăcute, se vor alătura celor cîteva sute de alte suflete ale celor morţi la Revoluţia din 1989, şi ei, ca şi cei de la Colectiv, fiind ucişi fără să existe vreun vinovat.

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI