7 însuşiri care le lipsesc românilor, dar pe care le-avea Carol I

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Despre „Exemplul Carol I“ am mai scris. Cred că am şi publicat ceva. Dacă nu mă înşel, despre tăria neamţului de a nu se vîrî în tărîţele moldo-valahe. Luînd din biblioteca personală cîteva cărţi, pentru a verifica mai multe citate din eseul „Ionel Brătianu sau geniul de a aştepta“,

mi-au căzut sub ochi paginile dedicate de I.G. Duca, în „Memorii“, Regelui Carol I. Descopăr pe marginile filelor semne făcute de mine în vederea citării ulterioare. Voi fi folosit rîndurile respective? Nu-mi dau seama. În folderul „Posibile eseuri“ nu le găsesc. Vor fi pe undeva prin miile de fişe depozitate, iremediabil uitate, pentru că nu cred să le folosesc vreodată. Îmi atrag atenţia notele definitorii ale omului Carol I, note despre care I.G. Duca susţine c-au transformat în „arbitru de necontestat“ al lumii noastre politice „un om în definitiv mediocru“, pentru că aceste note, aceste însuşiri „nouă, românilor, ne lipseau“. Ce însuşiri avea Carol I, prin contrast cu spiritul românesc? Răspunzînd, I.G. Duca întocmeşte, fără să-şi dea seama, şi tabloul slăbiciunilor moldo-valahe, valabile, evident, şi azi. Le voi înfăţişa aici, enumerîndu-le:

1) Exactitatea: „Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Cînd suna 12, el şi intra pe poartă“.

2) Conştiinciozitatea: „Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă pînă la meticulozitatea germană“.

3) Consecvenţa: „Într-o ţară de zvîcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii care umpleau apartamentele sale“. 4) Răbdarea: „Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastîmpăr, el a adus răbdarea, care ştie să pregătească şi astîmpărul, care ştie să-şi menţină pururea seninătatea“.

5) Virtutea domestică: „Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare, în care divorţurile înfloreau şi aventurile amoroase stăpîneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi domestice de o neobişnuită puritate. Se poate spune că femeile n-au jucat nici un rol în viaţa lui. Cîteva au pretins mai tîrziu că i-ar fi obţinut favorurile în tinereţe, dar nu se ştie dacă ele nu s-au lăudat. În «Memoriile» lui reaminteşte cu drag anumite serbări pe la Măgurele şi lasă să se înţeleagă că frumuseţile Bucureştilor îl cam asediau prin saloanele d-nei Oteteleşanu. Dar nu i s-a putut stabili nici o legătură serioasă şi, în orice caz, nu s-a cunoscut nici o femeie care a exercitat vreodată vreo influenţă asupra lui. Privită în genere, viaţa sa intimă avea chiar ceva monahal“.

6) Spiritul occidental: „Pe de altă parte, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental tocmai în vremea în care acea ţară se străduia să se avînte în marea vîltoare a civilizaţiunii occidentale. Nu este vorba că, pe la sfîrşit, atmosfera de byzantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci că a avut tăria să rămînă întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decît în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin“.

7) Urmărirea scopului: „Şi, în fine, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi

l-a îndeplinit întocmai. Că acest program era mai mult un program personal decît un program naţional, aceasta este o altă chestiune, dar că a fost un program şi că s-a îndeplinit, aceasta nimeni n-o poate nega“.

Paginile consacrate de I.G. Duca lui Carol I îşi propun să explice fenomenul – fixat de marele om politic drept ciudat – autorităţii căpătate de Carol I asupra politicienilor şi partidelor din România Mică. Citit, însă, cu atenţia pe care o merită un document de adîncimi, textul lui I.G. Duca ne dezvăluie şi aspecte mult mai bogate. Avem mai întîi o trecere în revistă a slăbiciunilor de esenţă ale românilor, dar mai ales ale clasei noastre politice. Urmează, apoi, întrebarea, marea întrebare: Carol I a avut aceste trăsături ca om, sau ca neamţ? Înclin să cred că trăsăturile înfăţişate de I.G. Duca drept deosebite de cele ale politicienilor noştri izvorăsc din felul de a fi al lui Carol I, şi nu din condiţia sa de neamţ. Altfel am putea ajunge la absurditatea că orice neamţ ar fi putut cîrmui România Mică timp de 4 decenii. Dacă aceste note de superioritate faţă de politicienii români sînt ale unei personalităţi, şi nu ale unui etnic, de ce n-avem, post-decembrist, un Carol I?

ION CRISTOIU

(Text reprodus din „Adevărul“, nr. din 5 octombrie 2015)

COMENTARII DE LA CITITORI