in In memoriam

O viaţã de OM – Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor este un nume predestinat pentru a face bine, inclusiv acelora care-l denigrau şi încercau sã-i minimalizeze, ba chiar sã-i nege aceste calitãţi ale sufletului sãu, care aveau dimensiuni îngereşti.
Tribunul nostru era o enciclopedie completã, din care împãrţea cu generozitate tuturor celor care-l ascultau şi astfel toţi aceştia, fãrã nici un efort, se pomeneau cu un bagaj de cunoştinţe inaccesibile pînã atunci. Şi, culmea, acesta nu cerea nimic în schimb, în afarã de a-i copia sufletul şi caracterul sãu, care ardeau de iubire înflãcãratã de ţarã şi popor. Doamne, de ce l-ai luat aşa devreme, cînd aveam atîta nevoie de el? Totuşi, prevãd cã P.R.M., datoritã aurei cu care l-a înconjurat TRIBUNUL, va deveni iarãşi ce-a fost şi mai mult decît atîta. Eu consider cã locul lui Corneliu Vadim Tudor trebuie inclus în topul personalitãţilor cu care putem sã ne mîndrim oricînd în lume, fãrã chip de tãgadã.
TRIBUNUL nostru îşi aprindea sufletul sãu mare de la acele fãpturi care i-au fost alãturi şi la bine, şi la greu, necondiţionat, cãţeluşii pe care i-a iubit ca pe ochii din cap. Aceste mici fiinţe ardeau ca nişte candele cu flãcãri de aur şi oricînd, şi nouã, ne-ar putea fi ghid de comportament în viaţã.
Vã ofer în continuare o poezie, mai mult decît emoţionantã, despre prietenia dintre om şi aceste animale minunate:

 

Omul şi cîinele

Între stive de gunoaie
O cãţea zãcea culcatã,
Ce cîndva era zglobie
Stã cuminte, parcã-i moartã.

Iar la pieptu-i fãrã viaţã
Care ieri era cu lapte
Scînceşte o mogîldeaţã
Vrînd din dînsu sã se-nfrupte.

Dar cãţeaua istovitã
A murit de frig şi foame,
Ba mai mult, ea fu lovitã
De omul cel plin de toane.

Am luat cu drag cãţelul
Ce plîngea pe biata-i mamã
Ca sã-l cresc lîngã copilul
Ce-ncepea sã-mi zicã mamã.

Şi aşa crescut-au dînşii
Frumuşei şi dolofani
Unu se ducea la şcoalã
Altul, ferea curtea de duşmani.

Mai tîrziu fiinţa dragã
Ce scãpase de necaz
A plecat în lumea largã
Celãlalt lîngã mine a rãmas.

Mã lingea cu drag pe faţã
Şi vreodatã de-l certam,
Blînd cu ochii de faianţã
Mã ierta de ce-i ziceam.

Iar copilul meu cu şcoalã
Pe care nu l-am sfãdit
De mine nu mai întreabã
Şi mereu m-a ocolit.

Am rãmas doar cu cãţelul
Credincios îmi stã la cap,
Devotat precum i-e felul
Trist cã omul m-a uitat.

Şi aşa mã sting încetul
Vãd cam greu şi ca prin ceaţã
Lîngã mine nu e omul
Ci în lacrimi, ochişorii de faianţã.

EMILIAN ŞANDRU
Ofiţer superior paraşutist

COMENTARII DE LA CITITORI