9 MAI 1895

in Lecturi la lumina ceaiului

Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adînci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi poteca patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvîntat,
sat de lacrimi fară leac.

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut, însă, în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai tîrziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintîi ani ai copilăriei mele cuvîntul meu nu era cuvînt. Cuvîntul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stîngace dibuire pe la marginile sunetului, cu atît mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte, că muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decît la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Cînd eram pus la încercare, cedam pe planul mişcării şi al faptei. Gestul meu contura întocmai semnificaţia poruncii. O dorinţă rostită de cineva îşi găsea răsunetul în actul cel mai prompt. Totuşi, împlineam aproape patru ani şi încă nu pronunţasem nici un cuvînt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieţii: „Mamă“ şi „Tată“. Cazul, prezentînd feţe atît de ciudate, nu putea să aibă decît două explicaţii, între care nici astăzi nu m-aş simţi chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuş nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vîrît, cu efecte de anulare, între mine şi cuvînt. Într-o zi, Mama, cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de nădejdea unei dezlegări, găsi de cuviinţă să mă ducă la oraş, să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mîna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele şi pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre, căreia, printr-o uşoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc. „Copilul e întreg“, fu încheierea liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă, Mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărîse să mă ia cu binişorul, ca pe-un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stîrnească mîndria. „Dragul mamei, tu eşti copil mare de-acum! Va trebui să vorbeşti… Asta nu se poate… Aşa nu mai merge… Ne faci de ruşine… Azi-mîne, copiii din sat au să spună că eşti mut…“. M-am uitat la mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvîntul meu nu voi să se aleagă numaidecît. A doua zi însă, după cine ştie ce noapte de zbucium pe care am uitat-o acolo, în viaţa fără de grai, m-am dus lîngă ea. Şi prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mîna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub streaşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvîntului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stîlcirile pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative. Numai teribila, buclucaşa consoană „r“ avea să-mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil „întîrziat“. Îmi amintesc cu satisfacţie de clipa cînd, stînd cu toţii împrejurul mesei, eu m-am silit să spun ceva, iar Tata m-a întrerupt cu o exclamaţie de bucurie: „Bravo!“. Izbutisem să emit întîia oară un „r“ purificat de orice aproximaţii. De acest eveniment vrednic de a fi însemnat în calendar s-a luat act în chip solemn în toată familia, ca de naşterea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a cuvîntului meu. N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintîi patru ani ai copilăriei. Cu atît mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit cînd, constrîns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mîna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.
S-a întîmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil şi cel din urmă. Sora mea Letiţia, cea mai mare între fraţi, se căsătorea cu un tînăr din acelaşi sat tocmai în timpul cînd, lepădîndu-mi veşmîntul muiat în linişti de-nceput, mă integram cu atîtea ocoliri şi amăgiri în regnul uman. Cea mai veche frază de care îmi aduc precis aminte s-a închegat în gura mea într-o împrejurare banală, într-o după-amiază de vară, nu mult după ce Letiţia se măritase. Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu şi cu sora mea s-au refugiat în grădiniţa dinspre uliţă, în umbra unor viţe sălbatice, ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu, punînd o mîngîietoare dulceaţă în numele meu, mă chemă din curte, unde mă jucam în nisip; îmi dete un „zlot“ şi-mi zise să mă duc pînă la „boldă“ (prăvălia satului) s-aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se găseşte bere, o sticlă de „sodă“ (sifon). Am luat zlotul, i-am pipăit zimţii, l-am învîrtit în mîna mea umedă şi am plecat. Pe drum însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să-mi fac socotelile mele. Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor mari pentru astă amăreală. Hotărîi deci să nu mă încarc cu sticla de bere, chiar dacă s-ar fi găsit. Îmi plăcea însă siropul de smeură cu sifon, şi mă înţelesei cu mine însumi să nu aduc decît „sodă“. După o jumătate de ceas mă întorceam fără bere şi fără sifon la tînăra pereche din grădiniţă. Le împărtăşeam foarte calm rezultatul excursiei mele. „Bere este, sodă nu-i şi zlotul l-am chiert (pierdut)“. Uluire. Sora mea se uită lung la mine fără a scoate un cuvînt. Cumnatu-meu se ridică, mă ia de mînă: „Haide!“. Stăruia să-i arăt întocmai pe unde am umblat pe drum, pînă la boldă şi înapoi. Zlotul l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei. la calea jumătate. La întoarcere, sora mea m-a luat în braţe şi m-a sărutat cu putere. După stupoarea de-o clipă, întîmplarea cu berea, soda şi zlotul începuse să-i facă haz şi să-i scuture diafragma. Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sînge ai casei, întîmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naşte: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întîmplare, asupra căreia Mama şi cu Letiţia, sfîşiindu-şi fiinţa, vărsau lacrimi de cîte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Cîteva luni mai înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute şi nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetiţa nu avea decît doi ani. Într-una din zile, mica viaţă a fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe ori că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie nespus şi frumuşică (Mama în miniatură), o jucărie însufleţită, a cărei cea mai mare bucurie era să facă „servicii“ tuturor din casă: să aducă un pahar, un prosop, să scoată o gheată de sub pat, şi pe urmă încă una, să te întrebe ce pofteşti şi să surîdă. Într-o înainte de amiază, servitorul, cu gîndul la treburile sale, luă de pe sobă, în bucătăria de vară, un vas mare cu apă clocotită, şi-l puse jos. Într-o clipă, ce-a durat atît cît servitorul se mai întoarse o dată spre sobă, fetiţa, care-şi încerca zburdălnicia prin bucătărie ca-ntr-un ostrov fară primejdii, se răsturnă, împiedicîndu-se în propriii paşi, peste buza de metal, în vasul cu apă fierbinte. Fetiţa fu dezbrăcată de rochiţa ce aburea, arsurile au fost gîtuite cu un ulcior de apă rece. În zadar. După vreo cîteva zile, Lelia călca prin ţinuturi de taină, stoarsă de chinuri cumplite, sporite şi de-un pojar ce se pregătea să izbucnească. În bunătatea ei, Lelia credea că nu e voie să scoată un scîncet, şi răspundea suferinţei cu un surîs pe care l-a dus cu ea şi în moarte. Cîteva luni mai tîrziu, mă înfiinţam ca să ţin locul unei amintiri. Înfiinţarea mea a fost însă o dezamăgire, căci cu masca mea bătrînicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc surîsul unei făpturi de vis.

LUCIAN BLAGA
(fragment din volumul,,Hronicul şi cîntecul vîrstelor”)

COMENTARII DE LA CITITORI