99 de ani de cînd România nu înţelege Basarabia (1)

in Editorial

Motto: „România, ca şi Rusia, vede Basarabia ca un teritoriu de recuperat, nu ca pe o naţiune cu o istorie dramatică şi o civilizaţie profundă”.

Iurie Roşca

Afirm de la început că nu poate exista şi nici nu a existat unire reală, profundă, fără a se înţelegere cine şi cum se uneşte. Voi demostra în cele de urmează această afirmaţie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău adopta, prin vot, unul dintre cele mai frumoase şi mai bine scrise acte de stat care au fost concepute vreodată – „Actul Unirii”. În urma acestui demers, s-a realizat visul secular al poporului – şi multisecular al unor vizionari.

Dar, de fapt, s-a realizat doar aparent, sau superficial, fiindcă, în profunzime, mă doare să văd şi astăzi că în nici o naţiune nu există mai mare neînţelegere decît în cea română – oriunde şi oricînd am căuta dovezi şi argumente. Da, îndrăznesc să spun că nici atunci, în 1918, şi nici acum, după 99 de ani, România nu a înţeles şi nu înţelege Basarabia. Iar asta, de fapt, înseamnă că românii nu îşi înţeleg rostul lor pe lume.

Ca să ne dăm seama ce nu a înţeles România, şi trebuie să trecem în revistă Istoria – de fapt, relaţionarea Basarabiei cu Rusia şi România. O Istorie în mare parte necunoscută în România, dar definitorie pentru spiritul basarabean.

Imediat după 1812, cînd Basarabia fusese obiectul unei tranzacţii a marilor puteri (rusă şi turcă, sub oblăduirea Franţei napoleoniene), devenind provincie a Imperiului Ţarist, acest străvechi tărîm moldovenesc capătă o cu totul altă importanţă. Ruşii vor să demonstreze Europei cît de bine administrează şi încep să investească în Basarabia. În primul rînd, îi creează o nouă personalitate, ridicînd o capitală – Chişinăul, aleasă de marele arhitect Mikhail Ozmidov. Aceasta era o aşezare modestă, mai puţin dezvoltată decît Dubăsari sau Orhei, de exemplu. Dar istoricul basarabean acad. Iurie Colesnic dezvăluie, în monumentala sa lucrare dedicată „Basarabiei necunoscute”, că, de fapt, în spatele celor mai importante decizii din perioada 1812-1815 a stat marele român, mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni. Aducînd arhitecţi din Rusia şi din Europa, dar valorizînd şi cei mai buni specialişti locali, ruşii transformă Chişinăul după modelul Petrogradului; urbanismul cu străzi paralele, bine aliniate, somptuozitatea clădirilor, asigurarea tuturor domeniilor de activitatea cu instituţii specifice unei administraţii moderne – toate astea fac ca în preajma perioadei revoluţionare de la 1848, Chişinăul să fie un oraş mai bine dezvoltat şi mai frumos decît Bucureştii.

Pe de altă parte, administraţia rusă a acordat zonei rurale române condiţii mai bune decît celor din restul Imperiului – ţăranii români nu au fost făcuţi şerbi, aşa cum se temuseră în momentul 1812. Jurămîntul de credinţă faţă de ţar a devenit o condiţie obligatorie pentru ocuparea unei funcţii în Chişinău – dar nu şi etnia. Astfel, multe posturi din administraţia noii provincii au fost ocupate de români. De menţionat că însuşi primul guvernator a fost un Sturza. Au venit în noua „gubernie” comunităţi de evrei şi de germani, atraşi de evoluţia bună din Basarabia. Biserica română, avînd relaţii vechi şi foarte bune cu cea slavă, a avut un rol extrem de pozitiv – şi mult mai mare decît în Ţările Române, mai ales după Mica Unire.

În privinţa rusificării, aceasta s-a făcut prin învăţămîntul în limba rusă, dar au existat şi excese de zel ale unora, manifestate prin exagerarea rolului Rusiei în Istoria şi dezvoltarea Moldovei. Dar, spre deosebire de Ardeal, nu s-a dorit niciodată tratarea românilor ca o etnie (naţionalitate) inferioară, aşa cum o făcuseră sute de ani maghiarii, nici forţări violente. Cam acesta a fost mersul lucurilor în Basarabia, devenită gubernie, pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Îi sfătuiesc pe cei care au alte impresii, să citească lucrările unor istorici serioşi, nu cărţi sau site-uri de falsă istorie. Această situaţie a permis şi menţinerea, şi consolidarea unei intelectualităţi române, a unei creaţii spirituale româneşti – şi, în fapt, dorinţa firească a reunirii cu tînăra ţară a românilor. De fapt, diferenţa imensă între unirea Basarabiei şi cea a Transilvaniei este că, în timp ce în Transilvania s-a făcut o adevărată campanie pentru Unire, cu tipărit afişe, cu discursuri, în cazul Basarabiei, aceasta a făcut nu unul, ci doi paşi importanţi pentru Unire, obţinînd mai întîi autonomia în cadrul noii republici a sovietelor, apoi unirea. Bucureştii au obţinut roadele unor demersuri politice făcute de Chişinău. Dar, să revenim la contextul începutului de secol.

Intelectualitatea basarabeană a participat, din plin, la viaţa socială a Imperiului; în acest fel, basarabenii s-au implicat şi în mişcările politice şi revoluţionare din Imperiu. Secolul XX începe cu o mare criză a Imperiului, apar menifestări extreme, cele mai cunoscute la Chişinău fiind pogromurile împotriva evreilor săvîrşite de grupări şovine slave. Urmează perioada revoluţionară democratică din 1905, cînd mulţi lideri basarabeni se implică; atunci se cere introducerea învăţămîntului în limba română, dar şi limba română în instituţiile publice. Atunci se creează intelectualitatea şi clasa politică făuritoare de Unire, dar apare şi un spirit pe care restul României nu-l va înţelege şi va provoca ulterior mari probleme – spiritul dreptăţii şi echităţii sociale. Practic, intelectualii şi oamenii politici basarabeni, luînd contactul şi participînd alături de cei ruşi la acţiunile revoluţionare din 1905, erau mult mai evoluaţi în concepţiile politice decît politicienii de la Bucureşti, unde deja partidele se transformaseră în „grupuri de interese”, bazate pe cercuri financiare române şi străine – aşa cum le observăm şi astăzi.

Trec iar peste o perioadă, în care Basarabia a crescut şi a suferit în aşteptări, dar vine 1914, cînd România trebuie să opteze – cu Puterile Centrale, alegînd unirea cu Basarabia, sau cu Antanta, alegînd unirea cu Transilvania. Este aleasă Transilvania, din mai multe considerente. Basarabia trebuia să rezolve problema pe cont propriu. Şi o face, speculînd cu inteligenţă momentele de debusolare ale Imperiului şi apoi ale tinerei republici. După capitularea Rusie şi a României, conducătorii basarabeni iau legătura inclusiv cu revoluţionarii lui Lenin şi întreprind toate demersurile, iar în octombrie 1917, Sfatul Ţării proclamă autonomia.

Urmează marele aport pe care România l-a avut la Unirea cu Basarabia, anume intervenţia militară, la cererea guvernului de la Chişinău, pentru eliberarea teritoriului noii Republici Democratice Moldoveneşti de atacurile şi jafurile comise de soldaţii care dezertaseră din armata ţaristă, dar şi de atacurile unităţilor bolşevice, unele dintre ele chiar compuse din români (moldoveni). De menţionat că guvernul Brătianu declinase prima solicitare de ajutor a Chişinăului, iar abia după ce Puterile Centrale, învingătoare în acea etapă a războiului, îşi dăduseră acordul, unităţi ale Armatei Române trec Prutul şi eliberează Basarabia. Soldaţii români s-au comportat exemplar, fapt care a ajutat mult la luarea unei decizii de către Sfatul Ţării – Parlamentul basarabean.

(va urma)

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI