A cui e Transilvania? Memoriul adresat de Iuliu Maniu lui Adolf Hitler şi Benito Mussolini

in Lecturi la lumina ceaiului

În 28 decembrie 1940, la Bucureşti, Iuliu Maniu scria un lung Memoriu în care pleda pentru anularea Arbitrajului de la Viena şi în care le explica destinatarilor, Hitler şi Mussolini, în detaliu, de ce Diktatul a fost o măsură nedreaptă.
Ideile în jurul cărora îşi construise, cu argumente clare, discursurile Iuliu Maniu între 1919 şi 1940 sînt constituţionalismul, legalitatea şi democraţia naţională. Aceleaşi idei se reiau, cu alte argumente, şi în Memoriul pe care Maniu îl trimite liderului nazist şi celui fascist, în decembrie 1940. Iată cîteva fragmente din acest Memoriu, care este publicat integral în volumul de documente „Din istoria Transilvaniei“, apărut, în 1999, la Editura Tipoalex, sub îngrijirea profesorului Mihai Fătu:
„Transilvania şi Banatul trăiesc clipe de adîncă durere sufletească. După o eclipsă de 16 veacuri a vieţii naţionale, aceste două provincii au renăscut ca pasărea Phoenix, din cenuşa vechii Dacii Traiane.
(…) Azi, ele se văd iarăşi crunt lovite şi ameninţate de puterile întunecate ale trecutului, printr-o propagandă cunoscută sub numele de «revizionism maghiar».
După 22 de ani de la Unire, ne aflăm în situaţia de a reîncepe lupta abia terminată în 1918, care ne-a costat torente de sînge şi a ne pune din nou pe liniile de apărare. O vom face cu toată hotărîrea, chiar de ar trebui să reluăm totul de la capăt, cu toate jertfele, oricît de mari, căci îndărăt, în juguri sfărîmate, nu vom mai merge, iar naţiunea noastră nu o vom lăsa în robia de care a scăpat pentru totdeauna. Revendicările maghiare, susţinute de propaganda lor subversivă, sunt, astăzi, făţiş formulate de Ungaria, care, la 1919, a fost salvată din ghearele bolşevismului de români şi contra cărora şi-a îndreptat, chiar de a doua zi, politica ei revizionistă. Fără a lua parte la război, Statul maghiar a reprimit astăzi teritorii şi aspiră să restabilească, ca simplu efect al victoriilor şi jertfelor altora, Ungaria Mare, în bună parte responsabilă de dezastrul războiului mondial de la 1914-1918. (…)
„Nu putem privi în tăcere încercarea de reînviere a unui statut teritorial perimat, a unui sistem politic definitiv osîndit de evoluţia politică modernă. Protestăm cu toată energia contra oricărei atingeri a hotarelor României Mari, care nu au fost primite în dar de la nimeni, cum se afirmă, ci au fost dobîndite prin lupte crîncene şi prin jertfe de sînge îmbelşugate…“
(…) Oricare ar fi această ordine, ea nu poate fi o reîntoarcere la Europa de dinainte de 1914, sau la una din Evul Mediu, care a cunoscut un stat maghiar feudal. Ungurii, se pare, dau această interpretare bizară ordinii europene. Ei revendică Ardealul şi Banatul sub cuvînt că au în aceste provincii 1.350.000 de unguri, fraţi de ai lor, care împărtăşesc, o soartă nu numai de asupriţi, ci de minoritari rămaşi la noi din lungi epoci de colonizare cu care ei au urmărit, în cursul vremurilor, spargerea masivului autohton românesc, fără totuşi să reuşească.
(…) Din punct de vedere istoric: oricît s-a trudit o istoriografie tendenţioasă şi interesată să dovedească contrariul, ea nu a putut să infirme faptul persistenţei elementului românesc pe pămîntul Transilvaniei şi al Banatului, acolo unde, cu 18 veacuri în urmă, fuziunea daco-geţilor băştinaşi cu coloniştii Romei a dat naştere unui nou şi vînjos popor neolatin. (…) Zadarnic au încercat învăţaţii maghiari să construiască teoria meşteşugită şi absurdă a unei ţări rămasă nelocuită în Evul Mediu, în mijlocul unei Europe străbătute, veacuri de-a rîndul, de zeci de popoare, într-o tumultoasă căutare de spaţii vitale; zadarnic au mers pînă la contestarea mărturiei autentice a propriilor cronicari şi a vechilor documente, care vorbesc despre romani.
„Cercetătorii, conştiincioşi şi imparţiali, printre care numărăm, mai recent, un savant ca profesorul german Ernst Gamillscheg, de la Universitatea din Berlin, au ajuns la concluzia care confirmă adevărul, firesc şi simplu, al continuităţii noastre în Transilvania şi Banat, adevăr pe care numai o mentalitate deformată de interesul public a putut să-l nege vreodată. “
(…) Sufletul acestui neam nu se putea resemna la sentinţa de moarte naţională. Vulcanul de suferinţe şi revolte, care clocotea în adîncul lui, părea stins, dar lava răsvrătirii reizbucni cumplită sub Horia, cu flacăra unei erupţiuni ce înspăimîntă şi cutremură pămîntul sub picioarele unei aristocraţii străine, fără suflet şi fără conştiinţă. (…) Noi nu am fost «favorizaţii» Tratatului de la Trianon (1920) şi ai Conferinţei de Pace de la Paris (1919), ci, în unele privinţe, chiar nedreptăţiţii ei, pentru că ni s-a fixat o linie de demarcaţie nedreaptă şi pentru că Tratatul de la Trianon nu a respectat hotărîrile de la Alba Iulia şi nici pe cele stabilite în Tratatul încheiat de România, în 1918, cu aliaţii ei. (…) Noi dorim pacea în centrul Europei şi o prietenească vecinătate cu Ungaria. (…) Dacă, din punct de vedere istoric, maghiarii şi Statul ungar nu au dreptul să dispună asupra sorţii Transilvaniei, cu atît mai puţin îi îndreptăţesc la aceste consideraţiuni trase din situaţia etnică. Poporul românesc formează majoritatea absolută a locuitorilor Transilvaniei, avînd 58,4%. Din 23 de judeţe ale Transilvaniei, în 17, românii au majoritatea absolută, în trei judeţe au majoritatea relativă şi numai în trei judeţe (cele secuieşti) sînt în minoritate.
„Despărţirea Transilvaniei sau a unei părţi a ei de România constituie cea mai mare greşeală a noului statut politic al Europei Centrale. (…) Conflictul dintre cele două naţiuni va continua, deci, şi va putea să aducă tocmai în momente critice pentru Axă surprize şi complicaţii. Vandalismele şi cruzimile, omorurile şi distrugerile cauzate de maghiari după ocuparea părţilor adjudecate lor, dovedesc că, prin acea hotărîre, s-a făcut o greşeală contra umanităţii. Preluarea Transilvaniei de către România, în 1918, s-a întîmplat fără nici un fel de răzbunare din partea românilor, în mod uman şi civilizat“.
Transpunerea puterii, de această dată, s-a petrecut în valuri de sînge şi suferinţe indescriptibile ale românilor. Pentru preîntîmpinarea lor, este absolută nevoie de o revizuire imediată a verdictului de la Viena (1940), revizuire care nu va coborî, ci va înălţa prestigiul Axei.
(…) Drept concluzie, în numele Transilvaniei şi Banatului, protestăm solemn şi solidar împotriva ciuntirii teritoriului Ţării Româneşti şi îndeosebi contra dezlipirii unei părţi aşa de însemnate a Transilvaniei din trupul României Unite. Cerem respectarea hotărîrilor programate în Adunarea Naţională, ţinută de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. Cerem anularea arbitrajului de la Viena şi retrocedarea întregului teritoriu al Transilvaniei ocupat de unguri. Afirmăm voinţa noastră de a trăi liberi şi independenţi pe străvechiul nostru pămînt şi de a apăra cu orice mijloace şi cu supremul sacrificiu teritoriul nostru naţional. Această hotărîre a noastră însă nu serveşte numai interesele poporului nostru românesc, ci serveşte ideea generală a păcii. Pacea în aceste părţi ale lumii nu poate fi asigurată decît printr-un statut teritorial care respectă principiul unităţii naţionale şi al libertăţii naţiunilor.
„Toate popoarele din Sud-Estul Europei, după părerea noastră, trebuiesc înzestrate cu statutul lor naţional liber şi independent, echitabil delimitat, ca astfel, în mod liber consimţit, să se poată asocia într-o mare confederaţie capabilă să facă legătura paşnică fără rivalităţi între puternicul masiv german şi între întinsul spaţiu ruso-ucrainian“.
Axa, şi în special Germania, nu are nici un interes să se prezinte ca duşman unui paşnic aranjament al convieţuirii atîtor popoare relativ mici, dar importante prin calităţile lor etnice şi aşezarea lor geografică. Întreaga omenire, dar în primul rînd Germania şi Italia, ar profita de o pace durabilă care, însă, după credinţa nostră, nu se poate realiza prin forţă, ci numai prin măsuri echitabile corespunzătoarea spiritului timpului şi realităţilor geografice, politice şi economice“.

Florina Pop

COMENTARII DE LA CITITORI