A ÎNVIAT S.S.-ul! (2)

in Editorial

10) Ce a fost în mintea lui Lotreanu cînd a reprodus epigrama? Noi nu ştim exact, dar toate deducţiile noastre au mers către următoarea convergenţă: el a vrut să arunce revista în aer, să ducă la desfiinţarea ei! Pentru că una era ca Zigu Ornea să publice într-o antologie de cîteva mii de exemplare o asemenea epigramă, şi alta era ca „Săptămîna” să o reproducă, în condiţiile în care „Europa liberă” ne ţinea sub un permanent tir de acuzaţii, cum că am fi fascişti, criminali de război etc. Este aceeaşi placă evreiască pe care o ştim cam de prin 1878, după Războiul de Independenţă, şi pe care văd că şi ungurimea a copiat-o rapid: cum nu te laşi dominat, cum îţi afirmi naţionalitatea şi mîndria de român, eşti taxat de şovin, fascist, călău al umanităţii! Ei, uite că nu-i chiar aşa, de data asta nu ne mai lăsăm intimidaţi şi stropşiţi! Prin acelaşi procedeu mincinos, cam în aceeaşi perioadă s-a încercat punerea tot în cîrca noastră a unei poezioare apărute în SLAST, sub semnătura Petre Ivancu şi sub girul fruntaşului utecist Ion Cristoiu – deşi evidenţele erau clare, ani de zile s-a tot susţinut că Barbu şi Vadim sînt autorii versurilor! Şi dacă-i dai în judecată pe mincinoşi, pierzi, pentru că ei asta aşteaptă, să-ţi mai toarne şi alte găleţi cu lături în cap!
11) Culmea este că Eugen Barbu nu l-a dat afară pe Ion Lotreanu pentru epigrama respectivă, iar tovarăşii de la partid s-au lămurit că nici nu putea fi vorba de un atac antisemit, de vreme ce exista antologia pe piaţă, patronată chiar de un istoric literar evreu! Concedierea lui Lotreanu s-a produs la începutul lunii decembrie 1983 în următoarele împrejurări. La 1 decembrie se aniversa jubileul a 65 de ani de la Unirea cea Mare şi Veşnică. A avut loc un mare spectacol la Sala Polivalentă, în regia lui Gheorghe Vitanidis şi pe scenariul subsemnatului. E inutil să mai precizez că nu a fost un spectacol pentru Ceauşescu, deşi era şi el în sală, ci pentru Istoria Naţională: ca dovadă că datorită insistenţelor mele şi a curajului lui Ion Traian Ştefănescu, atunci s-au cîntat pentru prima oară în public marile imnuri „Treceţi batalioane române Carpaţii!” şi „Presăraţi pe-a lor morminte”. Nu vă mai spun ce emoţie a fost în sală şi cum au plîns veteranii de război, mai ales la cel de-al doilea cîntec, care era susţinut şi de participarea copiilor, ce urcau pe scenă cu braţele pline de flori, iar pe ecranul din fundal erau proiectate imagini ale Mausoleului de la Mărăşeşti. Acela a fost un mare triumf de simţire românească.
Întorcîndu-mă, deci, la acea seară de 1 decembrie 1983, voi spune cum s-au petrecut lucrurile: pe la 12 noaptea, cînd am ajuns cu Eugen Barbu la redacţie, pentru a închega pagina I referitoare la ziua de 1 Decembrie, toată lumea era la treabă, numai Ion Lotreanu lipsea! A fost chemat telefonic şi a venit beat mort, nici nu se putea ţine pe picioare. Toţi au fost revoltaţi, pentru că datoria lui de şef cu peste 6.000 de lei pe lună era să fie la muncă, mai ales într-o zi istorică, pe care „Săptămîna” a cinstit-o întotdeauna ca pe o adevărată Sărbătoare Naţională a României! După cîteva zile, secretarul C.C. al P.C.R., Petru Enache, l-a demis pe Lotreanu din funcţie; fiind vorba de un secretar general de redacţie, numai un secretar al C.C. al P.C.R. putea face operaţiunea asta, nicidecum Eugen Barbu şi cu atît mai puţin eu, care n-am avut niciodată vreo putere administrativă la revistă, fiind timp de 15 ani redactor la AGERPRES. 12) Cît despre paşaportul şi viza lui E.B. din care reieşea că ar fi fost plecat din ţară, adevărul este acesta: scriitorul a fost, într-adevăr, în Italia, cînd a apărut epigrama, dar nu în 1984, ci în 1983, iar asta se poate verifica la Direcţia Paşapoarte.
13) Treaba cu sora vitregă a lui E.B., care se mutase ca o gestapovistă la I.L. acasă şi îl împiedica să vorbească la telefon, este un ridicol greu de egalat.
14) Pentru a se face lumină deplină asupra morţii lui I.L., trebuie luate la mînă fişele sale medicale, cu vreo 15 ani în urmă, pe la foarte multe policlinici, spitale şi sanatorii. Nu Securitatea l-a băgat acolo în 1984, ci ereditatea sa, patima biblicului Onan, alcoolul şi dezechilibrul psihic pe care îl avea, care i s-a accentuat în clipa în care a văzut că bunii săi amici Zigu Ornea şi N. Manolescu (care l-au incitat să ne scufunde corabia) nu îl pot recupera, nu îl mai pot face şef, cum probabil că îi promiseseră.
Acesta e filmul nefericitei spînzurări a şi mai nefericitului Lotreanu. Ne-a părut rău, din suflet, că a ajuns la sinucidere, dar respingem cu indignare orice acuzaţie dementă cum că din pricina noastră şi a Securităţii s-ar fi spînzurat cu cureaua de clanţa uşii, într-o poziţie stranie. Care Securitate l-a spînzurat pe el, cînd el însuşi a fost ofiţer activ de Securitate şi ani de zile la „Săptămîna” numai cu meseria asta s-a ocupat? Ar fi prea mult să-i cerem obsedatului de dosare şi de fişe pe nume Petre Mihai Băcanu să mai chibzuiască înainte de a publica vreo „bombă” în gazetuţa lui intitulată „S.S.”. Personajul e tot atît de dezaxat ca şi bietul Lotreanu şi s-ar putea să ajungă la acelaşi deznodămînt. Desigur, tot noi vom fi de vină. Dincolo de toate acestea, rămîne aspectul moral al problemei: o mînă de necrofori dezgroapă acum morţii, le agită scheletele deasupra capului, precum Samson falca de măgar, şi încearcă să lovească în noi. Şi asta e trist. E dureros. E strigător la cer. Lăsaţi morţii în pace, ticăloşilor, şi voi, familii abuzive! Nu vă e ruşine obrazului? În rest, despre morţi numai bine, cît despre sărmanul Lotreanu nu putem spune decît atît: să-i ierte Dumnezeu păcatele, că noi i le-am iertat demult, şi să-i fie ţărîna uşoară…

Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Material reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 17 mai 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI