A plecat dintre noi un ziarist excepțional – prieten cu Vadim!

in Editorial

Motto: ,,Oare credeți că v-am creat pe voi fără rost și că nu vă veți întoarce la Noi?” Coran (Al-Mu’minun:115-116)

Dacă se poate spune despre un predicat că poate fi dureros, atunci cu siguranță ,,a fost” este pe primul plan. ,,A murit” e șocant, izbitor… ,,a fost” e dureros, ca o confirmare interioară și definitivă a șocului. A ceea ce sperai că e doar un vis urît sau un zvon. Scriam acum cîteva zile că viața ziaristului Mihai Antonescu a fost un roman ciudat, contrastant și plin de paradoxuri – ca și cum ai introduce un generos și nefericit demon dostoievskian în scrierile lui Ilf și Petrov. A fost…

Cu certitudine, nu i-ar fi plăcut să-l laud. Se simțea bine cînd era atacat, pentru că, nu știu de ce, avea o dorință de contrar și de contrarietate. Era lucid, dar nervos. Era generos, dar avea dorința de fi văzut ca un fel de… asasin. Era un om care se dăruia cu totul unei prietenii, dar brusc simțea nevoia unui capăt – care însemna o trecere la regimul armelor; prietenia devenea război, brusc! Mihai Antonescu era… Aici m-am oprit prima dată. ,,Mihai Antonescu era…”. Nici acum nu-mi vine să cred că am scris propoziția asta pe care, din nefericirea firescului vieții și vîrstei, am folosit-o de prea multe ori. La Mihai nu a fost însă vîrsta, abia împlinise 54 de ani, nici firescul vieții. A fost un destin într-o lume ciudată, în care un om genial și selectiv se regăsea tot mai greu.

Nu știu dacă pot spune că a fost cel mai bun prieten al meu – dar a fost singurul cu care am avut o comuniune incredibilă de gînduri și idei, care ne-a făcut să creăm ziare, campanii de presă, să trăim clipe intelectuale unice, care ne-au făcut să trecem peste dezamăgirile provocate, periodic, unul altuia. Din martie 1990, pînă mai ieri, în final de august 2019. Am fost aceeași generație, am trăit cu speranța tinerilor dezghețați ai anilor ’90, prea buni pentru a înțelege că noua viață nu ne dorea prea inteligenți, prea ieșiți din comun, ci precum cei ce îi vom vedea trecînd pe lîngă noi în viteza ,,succesului”: șmecheri inculți, limitați intelectual, cu obiective pe măsură – pe care mai tîrziu aveam să-i regăsim ca ,,oameni care au știut ce-au vrut de la viață”. Mihai, genial la propriu și posedînd o cultură vastă, nu a știut… Cea mai bună carte a Americii nu a fost niciodată tipărită, spune un personaj care îmi aducea tot timpul aminte de Mihai, acel Raymond Reddington, din serialul ,,The Blacklist”. Așa și cu Mihai Antonescu: are mii de articole – multe, repet, geniale sau cel puțin excepționale – dar nu le-a publicat într-un volum. Nu a urmat cursurile unei facultăți, i se părea o ipocrizie. Nu avea nevoie, cultura lui extraordinară, în multe, multe domenii, făcea inutile diplomele. A făcut emisiuni memorabile la Dan Diaconescu, despre bănci, circuite financiare, punînd în dificultate experți, provocînd reacții de massă. ,,Dumneavoastră trebuia să fiți guvernatorul Băncii Naționale”, îi strigau cei din partidul lui Diaconescu. Editorialele și analizele sale din „Bursa” au avut impact pe piața de capital… iar el era un autodidact, fără ,,patalama”.

Joi noapte a murit pe la 2… Cred că pe la 6 dimineața l-am visat, cum zîmbea și-mi spunea ,,Cel puțin am reușit să termin ASE-ul”. Nu știu ce-o însemna, dar era învăluit într-o lumină aurie, părea fericit… Nu mi s-a mai întîmplat așa ceva. Cum, la fel, cînd am demarat un mare și temerar proiect de presă, ,,Atac la persoană”, trecuseră vreo 6 ani de cînd nu mai știam nimic de Mihai – și mă gîndeam: ,,uite, unul ca Antonescu mi-ar trebui acum”. Nu am spus nimănui asta, dar a doua zi a apărut în carne și oase la redacția din Palatul Universul! Aveam să demarăm una dintre cele mai dure publicații – de fapt un trust de presă cu extensii locale în toată țara, la care au lucrat multe vedete actuale ale presei, ba chiar și unii recenți miniștri. Vremuri fabuloase, cu Sorin Vântu, alt tip genial și plin de contrarii, asociat cu Mitică Dragomir, ale războaielor cu Sorin Roșca Stănescu, meciuri și prietenii cu Ion Cristoiu, Max Bănuș, George Stanca, dar mai ales cu Vadim Tudor. Cîte episoade ale perioadei 1998-2001 nu se leagă pe nebunia noastră de presă – ,,Primul săptămînal de scandal”… 

Mihai fondase ,,Cațavencu”, alături de Liviu Mihaiu, Denis Dinulescu, Petru Berteanu, Doru Bușcu, Morar și ceilalți – fusese redactor-șef adjunct la prima formulă. Colaborase cu mine la prima mea revistă, ,,Strada”, apoi colabora în paralel la cei doi inamici din presă – Cristoiu (EvZ) și Vadim Tudor, cu escală pe la noua ,,Ziua”, a lui Roșca Stănescu. Cîte nebunii! Plus acea absurdă condamnare pentru antisemitism, poate cea mai stupidă decizie a unei instanțe – dar care i-a creat lui Mihai o aureolă în fața statelor arabe. Mihai a devenit un călător în Orient – a și realizat la TVR o emisiune cu acest nume – a fost invitat la ziua lui Saddam Hussein la Tikrit, a legat prietenii pînă la nivelul apropiaților familiei Al Assad. Nu a fost un om religios, dar cred că în lumea Islamului – culmea, el, nesupusul! – și-a găsit puțină pace transcendentă. Poate și datorită unui om extraordinar, doctorul Nakechbandi. Mihai nu a fost însă niciodată un antisemit, un anti-israelit, sau un susținător al islamismului, iar apropierea lui de statele laice din Orient a fost și dintr-un spirit de frondă față de dominația mondială americană, și din reflexul lui de a sări în ajutorul celui pe care îl credea nedreptățit.

Da, asta am uitat să spun la început: chiar dacă nedreptățitul – sau cel slab și căzut – făcea parte dintr-o tabără nu tocmai prietenă, sărea pentru el! Îi plăcea luxul – dar cel bazat pe rafinament, pe calitate adevărată, nu pe criteriul cu care sînt păcăliți idioții, prețul ridicat. Așa a judecat și femeile – frumoase și inteligente, provocatoare nu prin plastic și dantele. Așa a judecat și prietenii – ,,cu care să aibă ce vorbi”.

Îl iubea pe Tribun sincer, cu prețuirea pentru omul de spirit dar și pentru cel care știa să arunce, însă și să suporte o ironie – dar nu din partea oricui! Mihai făcea parte din acea categorie restrînsă. M-a ajutat să fac primul ,,Memorial Vadim” – în care am vorbit de gazetar, așa cum era: și cu bune, și cu ștrengăriile care îl făceau pe temutul Tribun atît de drag celor care l-au înțeles cu adevărat. Celor care nu doreau să profite de el – ci care căutau pe cineva cu care aveau ce să vorbească sau de la care puteau asculta ceva inteligent. Da, Mihai, malițios din fire, avea în Vadim un loc de refugiu, indiferent unde lucra. Ei, acum sînt amîndoi împreună – mi-e groază să mă gîndesc cum arată presa Raiului jurnaliștilor!

Nu, gata, mă opresc, pentru că aș putea scrie enorm… poate chiar un roman – ciudat, contrastant, plin de paradoxuri, plin de absurd și de ideal. Încerc o definire onestă, din punctul meu de vedere, Mihai rămîne pentru mine ca variantă ocolitoare la ceea ce nu înțeleg – și nu vreau să înțeleg – din prezentul și din secvența mea de viitor.

E posibil ca, lunile viitoare, cîțiva prieteni ai lui Mihai să publicăm cele două cărți lăsate în manuscris. Una este un fel de istorie a presei anilor ’90, cealaltă un fel de documentar al unei afaceri de care s-a ocupat în ultimii ani – cea a lui Omar Hayssam și a ,,răpirii jurnaliștilor” în Irak.

Termin brusc, nu-mi dau seama cînd și cum s-a terminat. Voi reveni, fiindcă… Fiindcă Mihai Antonescu a fost un mare ziarist, un uriaș talent – și pentru mine un prieten pe care nu pot să-l prețuiesc nici acum cum se cuvine. La fel ca un moment unic din viață, pe care nu știi dacă l-ai cîștigat sau l-ai pierdut.

La revedere, Mihai Antonescu!

DRAGOȘ DUMITRIU

Păreri și opinii