Acesta este adevăratul proces al comunismului: „DE CE ŢII CAPUL PLECAT, COPILE?“

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Mai vorbesc la telefon, din cînd în cînd, cu fostul prefect al judeţului Constanţa, Gh. Martin. Omul e, realmente, un înţelept. Are o judecată sănătoasă şi o exprimare clară. A fost inginer constructor şi a contribuit la împodobirea ţării cu salba de fabrici, combinate, hidrocentrale, şcoli, săli de sport, de cinema şi de teatru, ansambluri de locuinţe. Adică n-a trăit degeaba, şi-a pus amprenta pe modernizarea României. Inclusiv a Litoralului, care îi este mai aproape. Şi ca el sînt mulţi români. Care, la fel ca şi mine, îşi fac azi cruce: unde a dispărut acel miracol? De ce rodul muncii mai multor generaţii de români fie că a căzut în paragină, fie că a fost furat de tot felul de aventurieri băştinaşi şi străini? Din păcate, de 25 de ani încoace, Poporul Român parcă s-a retras din Istorie. Din propria sa Istorie. Dispare ca un melc în cochilie. Nu mai e prezent. Nu mai vorbeşte. Nu mai ia atitudine. Acceptă, fără să schiţeze un singur gest, orice minciună sau impostură care i se livrează. I s-a impus, din străinătate, un preşedinte minoritar, beţiv şi putred de corupt? Tace din gură. I s-a impus un alt preşedinte minoritar, traficant de copii, care are două mîini stîngi şi habar n-are pe ce lume trăieşte? E-n regulă, mergem înainte. De fapt, stăm pe loc – că înapoi nu mai putem da, acolo se cască Groapa Marianelor. Dacă ar fi fost scos din jobenul Ocultei Mondiale, de urechi, ca un iepure monstruos şi somnoros, un chinez de la Complexul „Dragonul Roşu“, sau un arab din suita agenţilor tripli Fathi Taher şi Muhammad Murad – ar fi fost O.K., românii ar fi înghiţit şi aberaţia asta. Laşitatea legumicolă a acestei ţări merge pînă acolo încît tot mai mulţi compatrioţi aleg să se sinucidă. Deja s-a aprins becul roşu, de alarmă! De ce să ieşim în stradă, să zgîlţîim ferestrele Palatelor Puterii? Mai bine ne prăvălim de pe bloc şi ne facem ciulama. Mai nou, ţinîndu-ne de mînă. „Hora Unirii“, în varianta modernă: „Hai să dăm mînă cu mînă/ Să ne-aruncăm în fîntînă!“. Problema cea gravă nu e că Statul Român a eşuat – şi a eşuat, asta e clar. Problema Nr. 1 e că Poporul Român a eşuat, s-a risipit în cele 4 zări, şi-a pierdut şira spinării. E un fenomen unic în Istorie şi el se află în plină desfăşurare. Dacă acum aproape 2.000 de ani ne-am luat cotropitorul – Traian romanul – şi ni l-am făcut strămoş, acum am luat un alcoolic primitiv şi hoţ – Traian tătarul – şi ni l-am făcut şef de Stat.

Iar ravagiile celor 10 ani de adîncă ruşine naţională se văd la tot pasul.

Din fericire, mai există români cu mintea lucidă, care au curajul propriilor opinii. Unul dintre ei este acest Gh. Martin. Un lider al acelei generaţii, care a construit blocuri de pe care, vai, se prăbuşesc în gol urmaşii! Astăzi, el mi-a spus la telefon povestea tatălui său, închis în anii ’50 pentru că a cutezat să zică ceva despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, care nu putea fi terminat niciodată. Cel puţin în varianta stalinistă. Bietul om a fost închis. Iar cei 2 băieţi ai săi au crescut fără tată. Cu toate astea, au făcut şcoală şi au ajuns oameni de ispravă. Dar ce şcoală au făcut! Toţi copiii erau veseli, se bucurau de „vîrsta de aur“ – numai ei aveau o povară în suflet şi un loc gol la masă. Unul dintre dascăli îl întreba pe viitorul prefect: „De ce ţii capul plecat, copile?“. Chiar aşa: de ce? Fiindcă îi era ruşine de condiţia lui, de înger proscris. El chiar vrea să publice o carte de amintiri, cu acest titlu. Cîţi copii de români au avut de pătimit după trecerea tăvălugului bolşevic? Aceea e o traumă istorică ce nu se poate vindeca. Într-una dintre cărţile sale, marele avocat şi publicist Petre Pandrea scrie: „Să te ferească Dumnezeu de focul fetiţelor rămase acasă, în urma părinţilor băgaţi la puşcărie!“. (citat din memorie). Fetiţa aceea a lui, Nadia Pandrea, este, acum, membră a partidului pe care îl conduc. Dar şi băieţii rămaşi cu ochii în lacrimi aveau un foc la inimă. Un astfel de foc incendiază, din cînd în cînd, ca pe o peliculă fotografică, şi visele lui Gh. Martin. Pe care l-am încurajat să scrie tot, tot, tot. Îi public cartea la editura mea. Acela e „procesul comunismului“. Nu făcătura băsistă, cu care eu am măturat Parlamentul, în istorica zi de 18 decembrie 2006. Aceea a fost culmea neruşinării umane: odraslele unor călăi bolşevici – Vladimir Tismăneanu, H.R. Patapievici, Andrei Oişteanu, Andrei Cornea ş.a. – să pună la zid Biserica Ortodoxă Română şi pe cîţiva dintre cei mai mari scriitori patrioţi: Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu ş.a. Bine că mai există oameni de caracter într-o „Ţară minoră, ţară de secături“ (vorba lui Octavian Goga). Iar cei care vor să-şi elibereze sufletul şi să ajute tînăra generaţie să înţeleagă ceea ce s-a întîmplat şi n-ar mai trebui să se întîmple, rog să mă caute, să-mi scrie. Poate că pentru această misiune m-am născut pe pămînt. Iar eu cred că mi-am cîştigat autoritatea morală să marchez acest timp şi acest spaţiu cu bornele adevărului. La urma urmei, am pierdut totul – în afară de onoare.

CORNELIU VADIM TUDOR

2 iunie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI