Acţiunea „CĂLUGĂRUL“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. Partea a II-a

 

Perioada: 1956… 1968

După aproape 3 luni de aşteptare, teamă, speranţă şi incertitudine, în sfîrşit, la 3 aprilie 1956, mama, care era deja cunoscută de gardienii de la poarta închisorii Jilava, l-a văzut pe fratele nostru LEONIDA ieşind pe poarta închisorii cu o bocceluţă în mînă. Tata, care era mai departe, urcat pe o grămadă de moloz, încercînd să vadă ceva printre sîrmele ghimpate de deasupra gardului, a alergat, şi el, spre poartă. Este greu de descris bucuria revederii şi înţelegerea acestui moment deosebit din viaţa părinţilor şi a fratelui nostru Leonida. Aceasta poate fi realizată în profunzime numai de aceia care au trăit situaţii similare. Noi, fraţii, eram toţi acasă, avînd presimţirea că se va întîmpla ceva. În căsuţa din Intr. Capelei nr. 3 din Militari era aşteptat un mare eveniment în viaţa familiei: întoarcerea acasă din închisoarea politică a fratelui mai mare, LEONIDA. Spre prînz, drumul de la JILAVA pînă în Militari a durat ore bune de mers, cu un tramvai care venea „o dată pe zi“, dar, mai mult pe jos, părinţii, împreună cu LEONIDA (noi încă îi spuneam aşa, căci nu eram obişniţi cu numele de călugărie ANTONIE al fratelui nostru), au sosit acasă. Bucurie mare, dar parcă ne bucuram mai mult noi cei mici decît Leonida, care scăpase de la închisoare. El era foarte tăcut şi îngîndurat. Eu aveam un aparat de fotografiat „SMENA“, trimis din Basarabia de unul dintre verii noştri, cu prilejul unei vizite a părinţilor la neamurile de dincolo de Prut, la locurile noastre de origine. Mă pregătisem cu tot ce trebuia, adică, din toată sărăcia, cumpărasem două filme alb-negru, căci filmele color, chiar dacă se găseau în unele locuri, erau foarte scumpe şi „bugetul“ meu era limitat. Am consumat ambele filme, dar, din nefericire, poate din vina aparatului, mai sigur din nepriceperea fotografilor amatori, care am fost, cu schimbul, toţi fraţii, destul de puţine au fost reuşite. După masa pregătită din timp de mama, ne-am aşezat la taifas. Noi, fraţii mai mici, îl asaltam cu întrebările, dar Leonida era foarte scump la vorbă. Am înţeles, după un timp, că era profund afectat de cele trăite în cei aproape doi ani de închisoare, încît era dornic mai mult să uite decît să-şi amintească. L-am slăbit deci cu întrebările, lăsîndu-l să se liniştească, şi bine am făcut. Nu a rămas acasă prea mult timp. După cîteva drumuri la Patriarhie, unde şi-a rezolvat întoarcerea la Mînăstirea Slatina, a plecat acolo. După cîteva luni, în care a dus viaţa normală a călugărilor din Mînăstirea Slatina, în toamna anului 1956, s-a înscris la examenul de „Magisteriu“ (doctorat) din cadrul Institutului Teologic din Bucureşti, de unde a fost însă exclus în anul 1959, înaintea examenelor pentru anul III, deoarece, urmare Legii nr. 410/ 1959, a fost scos din rîndurile clerului şi ale monahilor. Această excludere din monahism a fost în întregime abuzivă şi ilegală, deoarece legea respectivă prevedea excluderea din monahism numai a călugărilor cu vîrsta sub 55 de ani FĂRĂ STUDII SUPERIOARE. Antonie, însă, era deja la sfîrşitul anului al III-lea de Magisteriu. Din ceea ce ştiu eu, se pare că în această privinţă a fost „ajutat“, cu prisosinţă, de mitropolitul IUSTIN MOISESCU al MOLDOVEI de atunci, care, din motive necunoscute mie, nu-l avea deloc „la inimă“ pe Antonie. Se poate ca această hotărîre să fi fost luată şi în urma unor „indicaţii“ de la Securitate. Nu am găsit însă în nici unul din sutele de dosare consultate la CNSAS un document care să confirme această presupunere. Ceea ce este sigur, însă, este faptul că a fost pus sub urmărire aproape imediat după ce poarta închisorii Jilava s-a închis în urma sa. La început, atenţia Securităţii s-a concentrat asupra noastră, a familiei. Diverşi indivizi se interesau pe la vecini despre noi, cerîndu-le celor cu care discutau să păstreze discreţia. Bineînţeles că a doua zi aceştia ne spuneau tot. Frica de Securitate încă nu se instalase, aşa cum s-a întîmplat în anii ’70-’80. În perioada imediat următoare eliberării lui Antonie, Securitatea a căutat, cu perseverenţă, prieteni ori numai cunoscuţi ai familiei, pe care să-i recruteze ca agenţi. Prima notă informativă referitoare la familie apare în dosarul I. 1015, primit de mine, în copie integrală, de la CNSAS, poartă data de 24 mai 1957. Autorul notei informative, pretins prieten al tatălui nostru, Vasile Plămădeală, probabil salariat la Administraţia Patriarhală, a făcut un raport complet privind vizita la noi a unchiului Gheorghe Plămădeală din parohia CĂLĂRAŞI- BASARABIA. Nota este semnată cu numele de cod „CANTOR“. Numele real al acestuia, deşi îmi este cunoscut, nu va fi dezvăluit, deoarece nu prezintă nici o importanţă, interesante sînt detaliile cuprinse în această notă informativă, din care voi extrage cîteva pasaje semnificative.

(va urma)

Mihai Plămădeală

COMENTARII DE LA CITITORI