Acţiunea „CĂLUGĂRUL“ (3)

in Alte știri

Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice.

 

Perioada: 1956… 1968

În afară de Dosarul de Urmărire Informativă I.1015 privindu-l pe Antonie Plămădeală, în calitate de cercetător acreditat la C.N.S.A.S., am studiat numeroase alte dosare, astfel încît am putut să-mi formez o părere despre modul în care se proceda la recrutarea informatorilor şi, ulterior, la folosirea acestora. Mai întîi se stabileau domeniile de interes. Erau selectate activităţile cu acces larg la populaţie. Pe primul loc erau Biserica Ortodoxă şi celelalte culte, cu mare influenţă în „masse“, ca să vorbim în limbajul celor de atunci. Urmau: Cultura – teatrele, opera, opereta, instituţiile care organizau spectacole, concursuri culturale etc. (am găsit în dosarele consultate sute de pagini referitoare la Festivalul ,,Cerbul de Aur”, de la Braşov, din anul 1971); Literatura, în mod special editurile. Nu era uitată nici Uniunea Scriitorilor. O atenţie deosebită se acorda Şcolii (de toate gradele), datorită potenţialului de influenţă asupra tineretului. Ofiţerii de Securitate erau repartizaţi pe domenii, dar structura era una piramidală, astfel că toate informaţiile care prezentau interes se întîlneau la serviciul din vîrful piramidei. Este interesant faptul că întreprinderile productive, fabricile, erau pe ultimele locuri în atenţia Securităţii. Cînd, prin anii ‘60, s-au cerut informaţii la Fabrica de Mase Plastice, din Bucureşti, despre angajatul Plămădeală Leonida, Securitatea a constatat că acea fabrică mare, cu aproape 2.000 de salariaţi, nu avea „agentură“, adică nu avea un grup de informatori. S-a apelat atunci la „informatorii de serviciu“: membrii de partid. Este cunoscut faptul că orice membru de partid (comunist) era un potenţial informator, fiind obligat la aceasta, din momentul acceptării statutului Partidului Comunist, la intrarea în partid, fără a fi necesar să semneze vreun „angajament“. În institutele de proiectare, întreprinderile de comerţ exterior etc., „agenturile“ erau mai bine reprezentate, dar aveau aproape exclusiv scopul de a preveni rămînerea în străinătate a celor care, în baza contractelor, trebuiau să „iasă“ din ţară pentru diverse activităţi. În anii ’90, după pretinsa revoluţie, comuniştii care au acaparat puterea în România, travestiţi în „dizidenţi“, au încercat, şi aproape au reuşit, să impună ideea că informatori au fost numai „nemembrii de partid“. În acest fel, comuniştii, din care unii chiar foşti torţionari, pozau în „băieţii buni“ care şi-au făcut numai datoria şi erau eroi revoluţionari. Ceilalţi, nemembrii de partid, erau cei „răi“, care se făcuseră informatori ai Securităţii. Această propagandă perfidă, bine întreţinută de posturile de radio şi televiziune, şi-a îndeplinit rolul. Astfel că în „Feseneuri“, „Cefeseneuri“ şi, mai apoi, în Parlament, în Guvern şi în toate instituţiile decizionale şi-au făcut loc aproape toţi „bătrînii comunişti“ şi, alături de ei, „căţelandrii“, adică mai tinerii activişti comunişti, cei care, pe vremea lui Ceauşescu, întindeau botul după ciolan, dar încă nu puteau ajunge la el, şi cărora bătrînii dulăi le dădeau peste bot (aşa cum spunea poetul Grigore Alexandrescu: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“).

Personal, cred că această manevră a avut un substrat mult mai profund. Principalilor activişti de partid, dar mai ales securiştilor, le-a fost foarte frică de reacţia populară împotriva comunismului. Ei cunoşteau fenomenul ungar de după revoluţia din 1956 (aceea a fost, într-adevăr, o revoluţie, înecată în sînge de tancurile şi mitralierele ocupanţilor ruşi), cînd pînă şi copiii de 11-12 ani îşi procurau arme şi trăgeau în securişti, în comuniştii notorii şi în soldaţii ruşi. Situaţia trebuia ţinută sub control. În acest scop, securiştii care au acaparat Puterea în România, imediat după data de 22 decembrie 1989, au declanşat mai multe diversiuni, cea mai importantă fiind mascarada cu teroriştii. Din nefericire, pentru a justifica această mascaradă, hoţii de la Putere au sacrificat sute de tineri, care au murit, şi nimeni nu a aflat nici pînă acum de ce. Vezi masacrele de la Otopeni şi de la Ministerul Apărării Naţionale, dar acestea nu sînt singurele.

(va urma)

Mihai Plămădeală

COMENTARII DE LA CITITORI