Adevărata faţă a lui Winston Churchill (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Goebbels a folosit cele două hotărîri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna moartea. Anihilarea ostatecilor a fost preţul plătit pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce, în primăvara lui 1944, cînd se prefigura clar înfrîngere Germaniei, au fost trimişi în lagărele de exterminare evreii, de exemplu, cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu 2 ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată. Şi această „iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, pentru că era în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de 4 luni de la trimiterea primilor fluturaşi care conţineau Declaraţia sovietică, nu au fost iniţiate nici un fel de tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opoziţiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sînt cele duse de mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului român la Stockholm, Frederic Nanu, cu ambasadoarea URSS, Alexandra Kollontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducînd la un dezastru imediat şi de lungă durată. Faptul că, pe 3 septembrie 1944, Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.
Churchill a fost un mare conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill, nu. Tîrziu, plin de onoruri, şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Cînd a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cînd a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington, şi nu spre Londra, pentru protecţie. Lunga şi scînteietoarea carieră politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.
În istoriografia noastră a rămas acreditată ideea că la Conferinţa de la Yalta, de comun acord, cei 3 protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, afirmă că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin, la Moscova, înainte de întîlnirea de la Yalta. În octombrie 1944, Churchill a plecat la Moscova fără Roosevelt, care n-a putut să vină. Fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a prezentat procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american, W. Awerell Harriman, nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin ca graniţa de Est a Poloniei să rămînă cea de dinaintea invaziei sovietice, din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca preşedinte al Franţei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar au fost „legalizate“, lucrurile deja „aranjate“ anterior, la Moscova, de Stalin şi Churchill.
Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sînt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat, al cărui model poate fi urmat de către orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita războiul – un nou München. …Slobodan Miloševici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Saddam Hussein a fost considerat un Hitler arab. Aşa s-a ajuns ca Serbia să fie bombardată timp de 78 de zile (inclusiv în ziua de Paşti, n.n ), ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasă cu americanii. George Bush, în perioada cînd se afla la Casa Albă, avea în Biroul Oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill a creat prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se va renunţa la el, se va ajunge la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi, la un război de mărimea războiului pornit de Churchill.
Şi-a început cariera cu „un mic dezastru militar“ în timpul Războiului Burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal, ceea l-a propulsat în Parlament. Ca Prim Lord al Amiralităţii este autorul dezastrului din Strîmtoarea Dardanelele, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc să fie eliminat din viaţa publică, ajunge prim-ministru. În această calitate, politica promovată de el a dus la destrămare Imperiului Britanic şi la ruinarea economică şi financiară a Marii Britanii, inclusiv la moartea a 400 000 de englezi. Dar, şi astăzi, mulţi istorici sînt entuziasmaţi de fulminantele sale discursuri.

Sfîrşit
Ioan Ispas

COMENTARII DE LA CITITORI