Adevăratul curaj, adevărata credinţă în Dumnezeu şi în Patrie

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Moştenirea lui Constantin Brâncoveanu

Un nou şi nepreţuit jubileu marchează acest an, 1988, împlinirea a trei veacuri de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a marelui voievod Constantin Brâncoveanu. Este o aniversare scumpă întregii suflări româneşti, care vede în gloriosul martir – ca şi în alţi înaintaşi – personificarea ideii de ţară. Pentru că, dacă noi sîntem trecători, iar durata vieţii noastre o întrec pînă şi necuvîntătoarele sau arborii pădurii, Idealurile rămîn, în schimb, eterne, iar în tiparele lor putem a ne bucura şi noi de gustul nemuririi. Dintre toţi ctitorii de ţară, Brâncoveanu a avut destinul cel mai tragic, nu pentru că ar fi murit (pentru că de moarte violentă s-au săvîrşit din viaţă foarte mulţi, de la Ioan Vodă cel Cumplit şi Mihai, pînă la Horea şi Tudor Vladimirescu) – ci pentru că i s-a oferit viaţa dacă şi-ar fi trădat credinţa, dar a refuzat eroic, asistînd, înaintea propriei sale morţi, la martirizarea copiilor săi. Tragedia întrece cu mult evenimentele antice mai mult sau mai puţin asemănătoare, iar la „banca de sînge“ a istoriei româneşti contribuie cu o pildă fără pereche în lume. Dar, pînă acolo, să istorisim pe scurt faptele de domnie ale acestui român. Ne aflăm în toamna anului 1688. Cu puţini ani înainte, turcii eşuaseră în tentativa lor de a pătrunde spre inima Europei, asediul prelungit al Vienei fiind un fiasco total. Ce-i drept, la salvarea Creştinătăţii contribuise şi „trădarea“ nobilă a principilor români Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, aceştia ajutîndu-i pe imperiali prin toate mijloacele, deşi îşi primejduiau domnia şi viaţa.  Europa se afla în plin război austro-turc, care n-a luat sfîrşit în 1683, ci a continuat, cu intermitenţe, pînă la finele secolului, după care a început un alt război, cel ruso-turc. După cum se vede, continentul era într-un război prelungit, dictat de raţiunile hegemonice ale celor trei imperii. Atunci, în toamna acelui an, micul principat al Munteniei era zguduit de o moarte neaşteptată, deplînsă de toată lumea: acel munte de om care era domnitorul Şerban Cantacuzino, principe ce îi înfricoşase pînă şi pe trimişii turci prin statura sa şi prin răcnetele de tigru ce cutremurau bolţile palatului, murea pe neaşteptate, în floarea vîrstei şi, cum se întîmplă de obicei, nici nu i se răcise bine trupul pe catafalc că boierii s-au grăbit să aleagă alt domn.

Alegerea l-a desemnat pe foarte tînărul logofăt Constantin Brâncoveanu (de-abia împlinise 34 de ani) – era ceea ce-i trebuia ţării în acel moment de răspîntie; i-au trimis cal domnesc şi l-au poftit la Mitropolie. Citim în „Cronica anonimă despre Brâncoveanu“ cum a decurs acea zi istorică: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn“, spuseră dregătorii de frunte. Răspunsul tînărului a fost antologic: „Dar ce aş vrea eu cu domnia, de vreme ce ca un domn sînt la casa mea; nu-mai trebuieşte să fiu“. Dar ei au stăruit: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice; ci apoi l-au luat de mîini, l-au împins de la spate, l-au îmbrăcat cu caftanul, după care i-au citit moliftele de domnie şi i-au sărutat mîna“. Cine era noul Domn? Descindea din ramurile voievodale ale lui Mihai Viteazul şi Matei Basarab. Avea numai 1 an, în 1655, cînd tatăl său a fost ucis în casele din Dealul Mitropoliei de către seimenii şi dorobanţii răsculaţi. Pruncul a fost salvat ca prin minune de doica sa (aproape de locul crimei el avea să ridice mai tîrziu o cruce înflorată, de piatră, pe care bucureştenii au putut-o vedea pînă acum un deceniu la picioarele dealului, iar acum e adăpostită la muzeu). O şansă a vieţii sale (care la sfîrşit s-a dovedit a fi un ghinion, pentru că a fost trădat) – s-a datorat prezenţei pe lîngă unchiul său, marele cărturar Constantin Cantacuzino, în preajma căruia a învăţat carte serioasă. A stăpînit de mic greaca, turca, latina, probabil şi germana şi italiana, alte discipline umaniste, astfel încît trecea în ochii tuturor, pe merit, a fi „împodobit cu învăţătură” (după spusele lui N. Iorga). Cronicarul Radu Greceanu îi face o descriere din care, dacă dăm la o parte servituţile encomiasticii în tradiţie byzantină, vom desprinde cîteva adevăruri frumos spuse: tînărul domn era „cu daruri vrednic împodobit“, îngrijind ţara, încă din acel binecuvîntat an 1688, cu „adîncă pricepere şi înaltă priveghere”, dar şi cu „blîndeţe şi răbdare”. Era căsătorit, la acea oră, cu o fată de domnitor, Maria a lui Antonie Vodă din Popeşti, care a adus în gospodărie o zestre serioasă. Pe tot parcursul celor 25 de ani cît a condus destinele Ţării Româneşti, Brâncoveanu a căutat să guverneze ca un înţelept, în buna tradiţie a împăratului-filozof Marc Aureliu, sau, mai mai bine zis, a patronului său onomastic, Constantin cel Mare. O singură luptă armată, şi aceea biruitoare: în 21 august 1690 a zdrobit la Zărneşti, „la zece ceasuri din zi”, trupele imperiale ale vulturului habsburgic. Se vede treaba că, de atunci pînă mai încoace, ziua de 21 august a rămas de bun augur pentru vocaţia noastră de independenţă… El a înlocuit războiul cu diplomaţia, zăngănitul armelor cu contactul direct între oamenii politici. Domnitorul de la Bucureşti a inaugurat în politica românilor un stil şi o metodă de o mare eficacitate, nu fără riscuri, fireşte. Pentru politica sa înţeleaptă, de pendulare prudentă pe o turnantă furtunoasă, Brâncoveanu a primit înalte onoruri în epocă. Încă din 1679, înainte de a deveni domn, a fost înnobilat în Transilvania, primind apoi şi Diploma de Conte al Ungariei. În ianuarie 1695 – probabil în contextul sărbătoririi a 40 de ani de viaţă – i s-a decernat Diploma de Prinţ al Sfîntului Imperiu, cu dreptul de a se intitula „Ilustrissimus”. La puţin timp după 1700, Petru cel Mare i-a conferit ordinul Sfîntul Andrei, românul fiind unul dintre cei dintîi cavaleri ai prestigioasei distincţii. Toate aceste onoruri erau însă nu numai trecătoare, ci şi amăgitoare, întrucît toţi cei care l-au glorificat aveau să-l şi trădeze. În pofida politicii sale profund realiste, Brâncoveanu avea să se afle şi el în epicentrul eternei probleme a guvernării: lupta dintre puterea centralizată şi tendinţele centrifuge ale sfetnicilor trădători. Această stare de lucruri a devenit acută în noaptea de 18 iunie 1711, în plin război ruso-turc, cînd comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, fugea din tabăra comună de la Albeşti şi trecea de partea ruşilor, acuzîndu-l pe Brâncoveanu că l-a trădat pe Petru cel Mare. Această situaţie, ca şi uneltirile lui Mihai Racoviţă (închis la Edicule, acesta a promis turcilor că le va face dovada trădării lui Brâncoveanu) – au îngreunat poziţia domnitorului, grăbindu-i sfîrşitul.

Deşi pus în gardă de mai mulţi slujitori devotaţi, deşi primise o solie chiar de la Constantinopole, din partea medicului grec Anton Corai, Brâncoveanu nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă. Explicaţia? Ne-o dă Anton Maria del Chiaro, secretarul său italian: „El avea o fire atît de blîndă, încît nu credea niciodată că ar fi trădat“. De aici şi pînă la sosirea imbrohorului cu firmanul de mazilire nu mai era decît o chestiune de zile. Pe 24 martie 1714, în marţea din Săptămîna Patimilor, turcii au sosit cu înşelăciune la casele domneşti (aflate pe cheiul actual al Dîmboviţei, în perimetrul Tribunalului Mare şi al Pieţii Unirii) şi l-au mazilit, ameninţînd, totodată, că în caz de nesupunere, Bucureştii vor fi trecuţi prin foc şi sabie. Toate averile sale au fost confiscate, fiind jefuite, în acelaşi timp, palatele de la Mogoşoaia, Potlogi şi Obileşti, precum şi casele din Scheii Braşovului. Va rămîne o enigmă pentru noi toţi ceea ce va fi trăit şi simţit voievodul, alături de întreaga sa familie, în cele trei săptămîni de chin, cît a durat drumul cu căruţele pînă la Stambul. Închis în grotele subterane de la Fornetta (din închisoarea Edicule) şi mai apoi în „Groapa sîngelui“, marele prinţ al românilor a fost supus la cazne inimaginabile, din aprilie pînă în august. Un biograf tîrziu, Constantin Şerban, istoriseşte pe baza mărturiilor epocii toate aceste torturi: „întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc, pe piept şi pe spate, înţeparea mîinilor şi a picioarelor…”. Motivul? Paranoia congenitală a stăpînirii turceşti, la care se adăugase sadismul proverbial al noului vizir Gin Ali Paşa, aflat în goană după noi averi pentru haznaua sultanului. Oricum, averile domnitorului erau, în realitate, mult mai mărunte decît credeau torţionarii săi. O ultimă tentativă de umilire: promisiunea că, dacă vor trece la religia musulmană, vor scăpa cu viaţă. Evident, marele patriot şi om de caracter care era Brâncoveanu a refuzat cu mîndrie. În sfîrşit, ziua supliciului final: 15 august 1714, în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani de viaţă, iar soţia sa ar fi trebuit să-şi serbeze numele. Scoşi din temniţă şi purtaţi în lanţuri pe uliţele marii cetăţi, desculţi, cu cămăşile rupte şi însîngerate, voievodul, copiii şi ginerele său au fost mînaţi cu biciul la locul de execuţie, Ialy Kioşc, de lîngă marele serai. Au asistat sultanul Ahmed al III-lea şi ambasadorii marilor puteri europene – Franţa, Anglia, Rusia şi Austria. Aşezaţi în genunchi, la o mică distanţă unul de altul, cei şase nefericiţi au primit, totuşi, îngăduinţa să-şi facă rugăciunea. Graţie aceluiaşi secretar italian, aflăm spusele voievodului: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru“. Ce inimă o fi avut acest om (pe care zugrăvelile epocii ni-l arată subţire şi delicat) încît să asiste, în culmea neputinţei, la decapitarea celor patru fii ai săi? Cîtă tărie de caracter şi stăpînire de sine, cîtă credinţă oarbă în dreptatea cauzei pentru care luptase! În faţa şovăielilor explicabile ale fiului său mai mic, Mateiaş (nu depăşea 11-12 ani), părintele a mai rostit cîteva cuvinte de îmbărbătare, apoi copilul şi-a pus gîtul pe butuc şi i-a spus călăului: „Vreau să mor creştin: loveşte!“. Cele şase trupuri martirizate au fost tîrîte prin pulberea drumurilor şi aruncate în Bosfor. Capetele lor au fost purtate în prăjini, după care, timp de trei zile, au străjuit intrarea în Serai şi, în final, au luat şi ele „drumul apelor“. La începutul „Secolului luminilor“, acel imperiu bestial, care nu a contribuit la istoria umanităţii decît cu sînge, jaf şi teroare, a putut comite cea mai zguduitoare tragedie de familie din istoria Europei. Europă care, fie vorba între noi, a dat dovadă şi atunci de o condamnabilă laşitate, pentru a-şi apăra interesele ei pleziriste. Numită de unii istorici „Hecuba românilor“, doamna Maria s-a îngrijit în taină de recuperarea cadavrului soţului său, plătind cu pungi de aur nişte pescari greci; tot prin grija ei, în 1720, osemintele sfinte au fost îngropate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, unde doamna a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar brâncovenesc şi o candelă de argint cu o inscripţie grăitoare. De abia în anul 1914, la exact 200 de ani de la masacru, N. Iorga a identificat discreta inscripţie, care înşelase vreme îndelungată vigilenţa turcilor. Un gest frumos a fost făcut în decembrie 1932, cînd osemintele ctitorului de ţară au fost spălate cu ulei sfinţit şi aşezate, cu cinste, într-un sicriu împodobit, clădit dintr-un stejar secular din grădina Palatului Mogoşoaia. Eroul îşi afla somnul cel liniştit în inima oraşului pe care îl dusese pe culmi nebănuite.

Epoca lui Brâncoveanu a fost unică în analele istoriei românilor, atît prin stabilitatea politică (pe o mare în furtună), cît şi prin înflorirea unei civilizaţii fără precedent. Ea şi-a avut corespondent numai în epoca lui Ştefan cel Mare, care, cu două veacuri înainte, făcuse din Moldova sa un mare centru cultural al răsăritului european. Pînă şi actuala Cale a Victoriei o datorăm tot lui Brâncoveanu, care a tăiat drum drept de la Curţile sale pînă la Palatul Mogoşoaia, ctitorit tot de el.

De la Brâncoveanu încoace se poate vorbi despre un stil nou în arhitectura, tipăriturile, tapiseriile, pictura şi arta podoabelor în spaţiul românesc. „Stilul brâncovenesc“, caracterizat printr-o ingenioasă întrepătrundere a elementelor byzantine cu specificul etern românesc, încorporează în trăsăturile sale armonioase tezaurele de geniu şi inventivitate ale unul popor cu vocaţia creativităţii. El poate fi studiat şi astăzi, în forma sa iniţială, în funiile de piatră împletite ale pridvoarelor de la Mogoşoaia, în vitraliile bisericilor ctitorite de el, în zugrăvelile măiestre ale lui Pîrvu Mutu, în loggiile rafinate ale atîtor ctitorii, în „Mineele“ episcopului de Buzău, Mitrofan etc. Poate că cea mai bună caracterizare a vastei sale fresce politico-culturale o datorăm aceluiaşi N. Iorga: „A ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpînirea necondiţionată a creştinilor austrieci, poloni, ruşi, asupra pămîntulul românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pămînt; în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate locurile sfinte, el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii byzantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autohton în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu“.

Acum, la 300 de ani de la intrarea sa pe scena Istoriei româneşti şi universale, Brâncoveanu ne apare în toată lumina frumuseţii sale morale, ca apărător al Patriei. Pentru că el nu s-a sacrificat din elan mistic, ci din convingerea că în spatele credinţei ortodoxe se desfăşurau peste 1.300 de ani de lege strămoşească, presăraţi cu cohorte întregi de martiri ai limbii române, ai datinilor, ai obiceiurilor şi ai hotarelor noastre nestrămutate. Toţi prigonitorii săi au fost bătuţi de soartă mai devreme decît ar fi bănuit cineva, ca semn divin că trădarea nu rămîne, nu poate rămîne nepedepsită. Iar atunci cînd mîndrul său cap se dezlipea de trup, aidoma înaintemergătorulul Mihai pe Cîmpia Turdei, clopotele de la Colţea Bucureştilor şi Sf. Nicolae al Braşovului băteau în devălmăşie pentru jalea întreagă a acestui popor aflat în calea tuturor urgiilor. Poporul, cel care l-a înţeles cel mai bine, deşi a strîns cingătoarea mai tare uneori, i-a înflorit amintirea în două versuri săpate în marmură: „Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi şi Domn creştin“. Moştenirea marelui Erou rămîne credinţa nestinsă în destinul Neamului Românesc.

Corneliu Vadim Tudor,

(Text preluat din revista „Săptămîna“, numerele din 13 şi 20 mai 1988)

COMENTARII DE LA CITITORI