Adevăratul extremism (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Nimic mai uşor decît să pui ştampile şi etichete, treabă de oficiant poştal, care mînuieşte mii de scrisori şi colete pe zi. Mai are, el, vreme să gîndească? Atunci cînd aplică ovalul, cu cerneală violetă, „Par Avion”, sau „Post Restant”, ori  cercurile pe care e înscrisă destinaţia, el o face maşinal, sec, pe bandă rulantă. Cine mai stă să se gîndească la emoţia umană cuprinsă într-un mesaj sau într-un pachet, la petalele unei flori strivite între filele unei cărţi  sau la argintul lacrimilor care au „şters” uşor colţul unei pagini? Poate de aceea, una dintre cele mai frumoase bucăţi ale literaturii universale este schiţa lui Cehov închinată unui copil: acesta îi scria bunicului său despre umilinţele pe care le îndura, ca ucenic la o calfă de cizmar, punea acolo toată revolta surdă a sufletului său, adunată în sute de zile şi nopţi de foamete, şi sudalmă, şi bătaie, implorîndu-l pe Dumnezeu din ceruri  să facă ce-o şti şi să-l ia acasă, în coliba lor – dar, ce păcat, prichindelul nu ştie adresa lui „papaşa”,   aşa că pe plic a scris, naiv, „Bunicului”.

Cum să ajungă o asemenea epistolă? Unde să ajungă?

Scriu toate acestea cu durere. Nimic nu mă întristează mai mult decît ştampila aplicată, în mare grabă, pe fruntea unui om. Om care, instantaneu, se metamorfozează  în pachet şi poate fi trimis către orice destinaţie, inclusiv în faţa plutonului de execuţie. Săptămîna trecută, am publicat un articol al colonelului dr. în istorie Gheorghe Romanescu, despre maniera în care îşi  mai omoară  timpul, în faţa blocului, unii pensionari.

Fiind încă  proaspătă o transmisie radiofonică în direct, din Aula Parlamentului, unde mînuisem floreta oratoriei, unii dintre bătrîni şi-au exprimat acordul cu poziţia pe care am avut-o. Atunci, un fîrtat de-al lor,  care strînge cotizaţii pe la P.D.S.R. (aliatul nostru), a rostit: „Vadim ăsta e un  extremist ordinar!”. Şi  „extremist”, şi „ordinar”, cam multe păcate pentru un singur om. De fapt, judecătorul meu improvizat nu ştia nimic despre mine, aşa cum nici eu nu ştiu nimic despre el, decît numele lui, dar asta n-are nici o importanţă. El fusese intoxicat de presa ticolăşită, care, de altfel, şi pe idolii săi de la partidul de guvernămînt îi face albie de porci. Avînd o credinţă oarbă într-un asemenea tip de presă, care îi livrează zilnic, la domiciliu, contra vreo 2.000 de lei pe zi, crime şi violuri după pofta inimii, sărmanul pensionar n-a mai stat să judece cu capul propriu, ci a prelucrat marfa gata ambalată, şi ştampilată de alţii. Nu-l condamn, desigur. Atîta poate mintea lui. În fond, de ce să piardă el vremea încercînd să descifreze universul complex  al unui om, cu încărcătura lui de tandreţe şi generozitate, cu frămîntările şi rugăciunile sale, cu dragostea mistuitoare faţă de părinţi, ori faţă de copii şi animale?! Şi nu-i, oare, mai comod şi mai orgolios să bravezi în faţa partenerilor de table, între două ţigări şi un borcan de iaurt, demonstrînd cum poţi tu, un moşneguţ aparent umil, să demolezi dintr-o mişcare un senator  şi şef de partid? Nimic mai simplu decît să trăieşti în imaginaţie: stai pe bancă, în părculeţ, şi îţi imaginezi că nu eşti  lîngă ghenă, ci la Catedrala în care s-a autoîncoronat Napoleon, la 2 decembrie 1804! Ca prin farmec, totul se metamorfozează. Şi, dacă te concentrezi şi mai mult, pînă la broboane pe frunte, poţi realiza chiar un transfer de persoane, prin timp şi spaţiu: tu, pensionarul, să iei locul împăratului, iar el, împăratul, să fie teleportat în Drumul Taberei, printre blocuri, în postura unui amărît de casier P.D.S.R., fiindcă altfel nici nu merită, de vreme ce, şi el, a fost  un „extremist ordinar”.

Iar în vremea asta, adevăratul, nocivul, scan­dalosul extremism se întinde în vălătuci, precum gazul sarin în Metroul din Tokyo. N-aş vrea să împing prea departe în timp exemplificările. Să-l  luăm, pentru azi, pe deputatul Adrian Severin. Infractor dovedit: a jonglat cu casele şi vilele, a dat declaraţii mincinoase, a scos mari sume de dolari peste graniţă, a acumulat o mare cantitate de certificate de proprietate, cu permisiunea unei legi strîmbe, pe care tot el o impusese, în 1991. Lucrurile sînt cît se poate de clare: dacă şi aşa ceva se contestă, înseamnă că Legea Gravitaţiei nu e Legea Gravitaţiei, ci a fermentaţiei vinului, iar Pămîntul e pătrat. Între evreul Nachum Nacht, care a încercat să scoată din România 455 de monede de aur, şi evreul Adrian Severin, care a scos valize cu dolari, nu sînt diferenţe esenţiale: doar atît că pe primul l-au prins la graniţă, iar pe cel de-al doilea nu l-a prins nimeni, deşi există acte acuzatoare din belşug. Dar, Adrian Severin n-ar fi el însuşi dacă ar rămîne numai hoţ. El a văzut multe filme cu ilegalişti, aşa că a învăţat bine lecţia nr.1: cum să devii din acuzat – acuzator! Astfel, aidoma oricărui evreu care, prin anii ‘50-’60, mergea pe străzile Germaniei şi se repezea din senin în gîtul vreunui neamţ, urlînd ca un apucat ,,ăsta m-a dus la gazare, mi-a smuls unghiile, vreau despăgubiri” (deşi nu-l văzuse în viaţa lui!) – Adrian Severin se năpusteşte periodic, ca un lup încolţit, la cîinii ciobăneşti care nu l-au lăsat să mai dea iama pe la stînă, bulbucîndu-şi ochii şi strigînd ca un disperat: ,,Fasciştilor!”. El a văzut că acest cuvînt încă mai are un efect magic invers, adică poate băga un om în sperieţi, dacă nu chiar la zdup. Dar, asta n-ar fi nimic! Pentru un apologet al operelor lui Vladimir Ilici Lenin (cum reiese din Cuvîntarea pe care o ţinuse la omagierea lui Nicolae Ceauşescu, în urmă cu vreo 20 de ani), obsesia cu fascismul e explicabilă, ţine de arsenalul contra-propagandei de tip bolşevic. Ceea ce caracterizează ultima parte a activităţii lui Adrian Severin este o foarte suspectă agitaţie pe plan extern.

Şi aici e pusă în aplicare lecţia nr. 2. Nu se ştie prin ce pîrghii oculte ale sionismului a ajuns un fel de băgător de seamă pe la grupul socialist din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Din această poziţie, el scrie nişte cearceafuri interminabile la ziarul „Ziua”, pe care nu le citeşte nimeni, în afară de echipa de corectori, desigur, care îşi blesteamă nopţile şi face febră musculară în grup. Trebuie să recunosc, cinstit, că, cu toate păcatele sale, Petre Roman are infinit mai mult bun simţ decît evreii agresivi de tipul Adrian Severin şi Radu Feldman Alexandru, care parcă au turbat. (Încă o dată, cer iertare evreilor cinstiţi, pe care îi asigur de preţuirea mea.) Ce-a făcut acest Severin? A cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decît suspendarea Turciei din Consiliul Europei! De ce? Pentru că el, mă mir că nu v-aţi dat seama, apără drepturile omului kurd! În ceea ce mă priveşte, mă pronunţ cu fermitate în favoarea creării unui stat al kurzilor – un popor de peste 20 de milioane de oameni, împărţiţi între 5 state, are dreptul la propria lui ţară.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„Politica” nr. 16, mai 1995)

Păreri și opinii