„Adevărul istoric arată că Rusia nu a invadat, niciodată, Europa“

in Interviu

INTERVIU CU EXCELENŢA SA VALERI KUZMIN, AMBASADORUL FEDERAŢIEI RUSE ÎN ROMÂNIA

Istoria relaţiilor româno-ruse se întinde pe o perioadă lungă de timp. Dacă luăm în calcul relaţiile comerciale, de schimb de mărfuri, care s-au extins invariabil în plan social, cultural şi politic, obîrşia acestor relaţii trebuie căutată în Evul Mediu, în arealul cuprins între Principatele Române (cu precădere Moldova şi Ţara Românească) şi o Rusie în plină extindere. Relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna contondente şi nu au avut doar efecte bilaterale negative. Dincolo de complexitatea vecinătăţii cu un imperiu expansionist, ca de altfel cu toate imperiile pentru care spaţiul românesc a devenit de interes vital, au existat şi momente istorice pozitive privind relaţiile româno-ruse de-a lungul istoriei, de fapt, excepţia care poate confirma regula.

Dan Alexandru: Pentru început, am dori să ne descrieţi, în cîteva cuvinte, cum caracterizaţi dvs., domnule ambasador, relaţia dintre cele două state, România şi Rusia, în acest moment şi cum credeţi că vor evolua în actualul climat politic intern?

Excelenta sa, Valeri Kuzmin: În general, relaţiile Rusia-România în acest moment ar putea fi mult mai active şi mai diverse, dacă Bucureştii ar fi fost gata să le construiască potrivit principiilor de respect reciproc faţă de interesele legitime şi pragmatism, general acceptate în practica internaţională. În acest sens, în opinia noastră, extrem de contraproductiv este acel punct de vedere, care este adesea repetat în Occident, bazat pe afirmaţia despre incompatibilitatea obligaţiilor, în special ale ţărilor din Europa de Est, care se află în cadrul Uniunii Europene şi NATO, precum şi a oportunităţilor de a dezvolta o cooperare reciproc avantajoasă şi un dialog politic normal cu Rusia şi statele Uniunii Economice Eurasiatice.

D.A.: În perioada de pînă în anul 1990, economiile română şi rusă erau interconectate, ambele ţări fiind membre CAER. În contextul actual, care consideraţi că ar fi paşii necesari pentru întărirea relaţiilor economice dintre România şi Rusia?

V.K.: Aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, desigur, a adus multe schimbări în relaţiile economice externe ale ţării, cu toate acestea, sistemele complexe economice din România şi Rusia păstrînd, în mare măsură, elemente care permit să vorbim despre complementaritate şi prezenţa de perspective serioase în dezvoltarea şi diversificarea acestora după o perioadă de notabilă recesiune din perioada 2014-2016 datorită anumitor complicaţii ale situaţiei internaţionale în regiune. Rusia rămîne un furnizor de încredere de resurse energetice şi de o serie de alte mărfuri şi materiale industriale pe piaţa românească. Exportul de producţie românească diversă în Rusia continuă, inclusiv de maşini şi echipamente, mobilă, de unele produse din complexul agroindustrial. Asta nu încalcă nici sancţiunile UE introduse împotriva Rusiei, nici restricţiile reciproce vis-ŕ-vis de importul în ţara noastră a produselor agricole din statele care susţin sancţiunile europene menţionate mai sus.

D.A.: Schimburile comerciale româno-ruse sînt la un nivel scăzut. Care este sfatul dvs. transmis antreprenorilor români pentru a dezvolta această relaţie comercială, în contextul eliminării, în viitor, a sancţiunilor economice pe care U.E. le-a impus Rusiei?

V.K.: În 2016, schimbul comercial între ţările noastre s-a stabilizat la un nivel de 3 miliarde de euro, iar din trimestrul I al anului 2017, demonstrează o dinamică de creştere, care prezintă procentual indicatori cu două cifre faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Volumul acumulat de investiţii ale companiilor ruseşti în România este de peste două miliarde de dolari, în special în domeniul petrolului şi gazelor naturale şi în industria grea, deşi, în ultima perioadă, au apărut şi proiecte comune în domeniul de IT etc. S-au conturat perspective de cooperare în domeniul modernizării transportului feroviar în România.

Ambasada ia măsuri care vizează consolidarea relaţiilor economice ruso-române, astfel, la sfîrşitul lunii iunie, este programată vizita unui grup mare de reprezentanţi din mediul de afaceri românesc la Moscova, Kaluga şi Sankt Petersburg pentru reuniuni cu colegii în cadrul Camerelor de comerţ ale acestor majore regiuni din Rusia şi pentru a discuta oportunităţile de dezvoltare a unor proiecte comune.

O altă rezervă importantă pentru stimularea relaţiilor economice reciproc avantajoase este reluarea activităţii integrale a Comisiei interguvernamentale ruso-române pentru cooperare comercial-economică şi tehnico-ştiinţifică, ai cărei vicecopreşedinţi urmează să se întîlnească, potrivit ordinii stabilite la începutul toamnei, la Moscova, cu participarea reprezentanţilor asociaţiilor de oameni de afaceri ruşi.

D.A.: România şi Rusia au o istorie care se împleteşte cursiv în ultimii 200 de ani. Unul dintre cele mai importante bulevarde din Bucureşti poartă numele unui conte rus, Pavel Kiseleff. Avem o istorie comună pe alocuri, cu bune şi cu rele. În cele două războaie, românii şi ruşii au luptat şi împreună, dar şi unii împotriva celorlalţi. În prezent, în România există un curent puternic antirus, generat, în primul rînd, de interesele geopolitice actuale. Se escaladează un anumit gen de mesaj şi se armează psihic populaţia, astfel încît este suficient un minim declanşator ca situaţia să scape de sub control. Cum credeţi că cele două naţiuni vor depăşi acest prag? Cum vedeţi finalitatea? 

V.K.: Istoria Rusiei şi României este realmente interconectată de mai multe sute de ani. Sînt convins că o serie de episoade dificile ale acestei istorii nu schimbă „echilibrul foarte pozitiv“ general al relaţiilor noastre. Chiar în luna octombrie se va lansa anul jubiliar, celebrînd cea de-a 140-a aniversare a stabilirii relaţiilor diplomatice între ţările noastre. După cum puteţi înţelege cu uşurinţă, Rusia a fost prima putere europeană care a recunoscut independenţa Regatului României, ca să nu mai vorbim de faptul că cea de-a 140-a aniversare a proclamării independenţei României, care a fost sărbătorită în luna mai anul acesta, a devenit posibilă în contextul războiului ruso-turc din 1877-1878, în care ţările noastre au fost aliate. În urma acestui război, cu sprijinul activ al Rusiei, României i-a fost predată Dobrogea, cu marele port din Constanţa, iar ţara dvs. a devenit o putere navală cu drepturi depline. În ultimul timp, o parte a elitelor politice româneşti, realmente, nu doar că împărtăşeşte, dar chiar încearcă să răspîndească în societate atitudini anti-ruse. În ceea ce priveşte sentimentele autentice ale Poporului Român, în cele 11 luni ale şederii mele în ţară, în contactele personale niciodată nu am întîlnit nici un fel de sentimente ostile faţă de Rusia. Este şi firesc, deoarece popoarele din Rusia ar dori să vadă în România un stat vecin prietenos şi tind să menţină cu Poporul Român relaţii tradiţionale culturale, cele umanitare, comerciale şi în alte domenii. Hotarul actual ca reper, nu unul imaginar în istoria lumii, în faţa căreia se află întreaga omenire este necesitatea de a se adapta la structura mondială multipolară, deja, de fapt, formată. Cea mai importantă cerinţă a epocii care se lansează este elaborarea de răspunsuri comune la o lungă serie de provocări globale faţă de însăşi existenţa vieţii pe Pămînt, de la terorismul internaţional la schimbările climatice la nivel planetar. Rusia, în ciuda afirmaţiilor „mass-media de mainstream“ din Occident, a susţinut, în mod constant, cel mai vast dialog internaţional şi eforturile colective pentru abordarea acestor provocări globale, inclusiv probleme de securitate cibernetică. Sîntem convinşi că această poziţie a Moscovei va fi, în cele din urmă, auzită şi va promova lansarea eforturilor diplomatice relevante care vor beneficia de susţinere şi din partea României.

D.A. În 1939, între URSS şi Germania a existat un tratat – Pactul Ribbentrop-Molotov – care a dus, în 1940, la pierderea, de către România, a unor teritorii. Cu ajutorul conducătorului Uniunii Sovietice de atunci, Iosif Vissarionovici Stalin, România şi-a recăpătat Transilvania. Din nefericire, Basarabia nu. Dacă Transnistria nu a fost niciodată teritoriu românesc, putem spune că Basarabia a fost şi încă se consideră ca fiind teritoriu românesc. Dacă Rusia ar denunţa efectele acelui Tratat, ar fi de acord ca teritoriile să revină României? Totodată, dacă autorităţile de la Bucureşti ar garanta minorităţii ruse din viitoarea Românie Mare drepturi egale şi respectarea culturii şi limbii ruse, Moscova ar accepta reunificarea României?

V.K.: Ştiu cîtă semnificaţie mitologic importantă conferă anumite cercuri din opinia publică românească aşa-numitului Pact Molotov-Ribbentrop, din 1939. În ceea ce priveşte circumstanţele istorice pentru semnarea acestui document, sper că ele sînt bine cunoscute: în perioada interbelică, şi mai ales literalmente în pragul „marelui război în Europa“ dezlănţuit de Germania nazistă, au fost semnate mai multe documente de acest gen. Un stimulent direct pentru conducerea sovietică de a lua decizia de semnare a acestui tratat cu Germania a fost, de fapt, sabotajul de multe luni din partea Londrei şi Parisului împotriva Moscovei cu privire la semnarea unui acord privind „apărarea colectivă împotriva agresiunii”. După cum ştiţi, Pactul Molotov-Ribbentrop a devenit definitiv nul din punct de vedere juridic deja pe 22 iunie 1941, cînd Berlinul, cu sprijinul sateliţilor săi, inclusiv cei din Bucureşti, a declanşat agresiunea împotriva URSS. În procesul de revizuire a patrimoniului istoric din epoca lui Stalin în perioada perestroikăi din URSS, Congresul Deputaţilor Poporului a condamnat şi a declarat nul protocolul secret la Pact, de la data semnării acestuia. Totuşi, aceasta nu modifică adevărul esenţial, că frontierele în Europa au fost stabilite nu printr-o înţelegere dinainte de război între Stalin şi Hitler, ci pe baza deciziilor bine cunoscute ale aliaţilor în coaliţia antihitleristă, URSS, SUA şi Marea Britanie, aprobate în urma celui de-al II-lea război mondial, la conferinţele de la Yalta şi Potsdam. Dacă susţineţi în mod serios problema revizuirii rezultatelor celui de-al II-lea război mondial şi, respectiv, a frontierelor de după război, atunci, după cum în 2016 a menţionat într-un interviu pentru holdingul mass-media „Bloomberg“ preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, riscaţi să deschideţi „cutia Pandorei“. Rusia se pronunţă ferm împotriva revizuirii rezultatelor acestui război, deoarece pretenţiile şi disputele reciproce care apar inevitabil în acest caz, de departe nu vor viza doar teritoriile care vă interesează, dar şi majoritatea statelor din Europa de Est, precum şi multe ţări din alte regiuni ale Planetei. Cred că nu trebuie să uităm că astăzi Republica Moldova este un stat suveran, membru cu drepturi depline al ONU, a cărui soartă are dreptul să o decidă numai poporul acestei ţări.

În conformitate cu convenţiile Consiliului Europei, cu alte instrumente juridice internaţionale la care acestea sînt părţi, şi România şi Rusia s-au angajat să respecte şi să îndeplinească drepturile, inclusiv cele cultural-lingvistice, ale minorităţilor etnice naţionale. Prevederile relevante sînt şi în Constituţiile noastre. De exemplu, spre deosebire de politica autorităţilor din Ucraina independentă, după reunificarea voluntară şi democratică a Crimeii cu Rusia, legislatorii din ţara noastră au definit că în această regiune a Rusiei sînt recunoscute în mod oficial ca limbi de stat, alături de limba rusă, cea ucrainiană şi cea a tătarilor din Crimeea.

D.A.: În ultimii 27 de ani s-au tot vehiculat diverse teorii privind soarta tezaurului românesc transferat în Rusia, începînd cu luna decembrie 1916. Care este punctul dvs. de vedere în privinţa acestui deziderat?

V.K.: Foarte curînd se va împlini un secol de la momentul sosirii la Moscova, în iulie 1917, a ultimului eşalon cu tezaurul românesc şi alte valori. De atunci, pe Dunăre şi pe Volga s-a scurs spre vărsare foarte multă apă. Ţările noastre, Europa şi întreaga lume au trecut prin două războaie mondiale, o mulţime de conflicte civile şi de altă natură, în cadrul cărora au fost distruse state întregi şi au pierit multe milioane de oameni, au apărut pretenţii reciproce… Cred că acest lucru este deja suficient pentru a înţelege că o clarificare documentată a sorţii ,,tezaurului românesc”, transportat în contextul primului război mondial, nu este deloc uşoară. De altfel, materialele de arhivă au fost returnate la Bucureşti din Rusia Sovietică încă în 1936, la scurt timp după restabilirea relaţiilor diplomatice, iar toate valorile şi relicvele de artă şi istorice, care au putut fi identificate, au fost predate părţii române în 1956. În condiţiile de ,,încetinire a ritmului relaţiilor noastre”, în ultimii cîţiva ani nu s-au mai adunat nici comisiile mixte ale istoricilor, dintre care una este special autorizată să studieze în detaliu problema cu privire la soarta ,,tezaurului românesc”. Ambasada lucrează în această privinţă, pentru ca activitatea acestor comisii să fie reluată în viitorul apropiat.

D.A.: Criza din Ucraina durează deja de trei ani. Au murit acolo mai mult de 9.000 de persoane, bărbaţi, bătrîni, copii, femei. Şi aici vorbim de interese geopolitice pe termen lung, mai ales că SUA sînt direct implicate în acest conflict cu instructori militari, precum şi de interese economice. Credeţi că soluţia rezolvării acestui conflict este federalizarea Ucrainei?

V.K.: Criza politică internă din Ucraina a apărut ca rezultat al loviturii de stat violente anti-constituţionale, în urma sprijinului străin activ, în primul rînd din partea Statelor Unite (să ne amintim de „revelaţiile“ secretarului de stat adjunct Victoria Nuland despre cele 5 miliarde de dolari, cheltuite „pentru a promova democraţia“ în această ţară). Ţinînd cont de soarta istorică dificilă a Ucrainei contemporane, inclusiv prin adoptarea de către conducerea URSS de „decizii volitive“ cu privire la extinderea teritoriului său, în mare parte în detrimentul pămînturilor din Rusia, una dintre principalele contradicţii care ameninţă unitatea acestei ţării este, într-adevăr, „problema naţională“, nu numai în ceea ce îi priveşte pe ruşi şi pe vorbitori de limbă rusă, ci şi pe polonezi, maghiari, români şi alte minorităţi etnice. În cazul în care actualul Kiev într-adevăr „s-ar fi îndreptat spre Europa“, el ar fi trebuit să pună în practică unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene – „Unitate în diversitate“. Problema „statutului special“ al Donbassului, şi anume a transferului de atribuţii mai largi către acesta în privinţa autoguvernării, este una crucială pentru punerea în aplicare a Acordului de la Minsk privind soluţionarea conflictului civil din această regiune. Avînd în vedere cele expuse, în momentul de faţă, constatăm cu regret că, de facto, controlul asupra puterii de la Kiev cu privire la problema naţională şi problemele organizării administrative a ţării este realizat de aşa-numiţii radicali, care în mod public s-au autoproclamat drept moştenitori ai acoliţilor Germaniei naziste, Bandera & Co. La timpul lor, „banderiţii“ nu doar că au fost marcaţi de crime sîngeroase împotriva poporului ucrainian, ei activînd în rîndurile poliţiei şi forţelor SS „Nachtigall“ şi „Galicia“, dar şi după război i-au terorizat pe conaţionalii lor, pe parcursul multor ani, efectuînd sîngeroase raiduri banditeşti asupra satelor şi cătunelor din Ucraina, în timpul cărora nu au cruţat nici sugarii.

Atîta timp cît ,,Europa democratică iluminată” nu va conştientiza faptele de mai sus şi nu va înceta să sprijine regimul actual din Kiev, este foarte dificil să vorbim despre perspectivele de soluţionare a conflictului civil din Ucraina.

D.A.: După doborîrea avionului de luptă rusesc SU 24 în Siria, foarte mulţi se asteptau la o reacţie militară a Rusiei în raport cu Turcia. Nu a fost, şi acum cele două ţări conlucrează, în ciuda unor probleme reale existente între cele două ţări. Cum evaluaţi acum relaţia Rusia şi  Turcia în Siria, dar şi la nivel geopolitic?

V.K.: După cum ştiţi, de la jumătatea anului 2016, a început procesul de normalizare a relaţiilor ruso-turce în diverse domenii. Deosebit de reprezentativă în acest sens a fost dezvoltarea interacţiunii între Moscova, Ankara şi Teheran, în direcţia distrugerii organizaţiei teroriste ,,Statul Islamic”, a încetării unui crîncen război civil şi a soluţionării politice în Siria. Deşi interesele Rusiei şi Turciei nu coincid întotdeauna, convocarea şi desfăşurarea la Astana (Kazahstan) a cîtorva întîlniri în cadrul negocierilor pentru încetarea ostilităţilor în Siria au fost cea mai importantă piatră de hotar în aprofundarea parteneriatului strategic între ţările noastre. Unul dintre rezultatele de importanţă fundamentală a activităţii în ,,formatul Astana” a fost un acord privind crearea, în dezvoltarea ideii americane corespunzătoare, a patru ,,zone de de-escalare”, în care a fost deja pus în practică armistiţiul între forţele armate siriene şi grupările armate de ,,opoziţie moderată”. Rusia se pronunţă în mod constant pentru lansarea cît mai promptă la Geneva, sub egida ONU (apropo, prima întîlnire dedicată conflictului din Siria a avut loc, acolo, la iniţiativa Moscovei, încă din anul 2012), a procesului incluziv de reglementare politică în Siria, avînd la bază păstrarea integrităţii ei teritoriale, caracterului laic al acestui stat multiconfesional şi a principiilor de respectare a drepturilor tuturor grupurilor etnice şi religioase din cadrul populaţie.

D.A.: Se tot spune că Marea Neagră a devenit un ,,lac rusesc”. Prezenţa navelor militare aparţinînd ţărilor NATO este un lucru deja obişnuit. Se ştie că războaiele mondiale au avut la bază motive strict economice, chiar dacă unele au fost îmbrăcate şi prezentate în hainele politicii. Care să fie motivul real al demonizării Rusiei, în condiţiile în care este foarte clar că un conflict convenţional nu are cum să fie dus între Rusia şi NATO, iar unul nuclear nu este de dorit de nici una dintre părţi? Să fie la mijloc doar o strategie elaborată de marketing la nivel global, în care industria de armament să găsească noi pieţe de desfacere, în contextul în care atît SUA, cît şi Rusia reprezintă cele mai importante ţări în domeniul exportului de armament din lume?

V.K.: Statutul Mării Negre este definit în mod clar în celebra Convenţie de la Montreux, încheiată încă în perioada interbelică şi care determină în mod unic prioritatea statelor riverane în materie de navigaţie în acest bazin. Profitînd de tensiuni internaţionale, ca urmare a destabilizării Ucrainei, provocate de Vest, conducerea NATO, creată la timpul său pentru a contracara Organizaţia Tratatului de la Varşovia, în frunte cu URSS (nici una, nici cealaltă nu mai există după un sfert de secol!), încearcă acum să-şi găsească o nouă justificare nu doar pentru existenţa sa, care şi-a pierdut sensul, dar şi pentru extinderea spre Est. Pentru a înţelege adecvat motivele reale ale stărilor de fapt ce pot fi observate în prezent în regiunea Mării Negre, care sînt consecinţele unor astfel de politici, merită amintit că extinderea NATO spre Est a început încă de la sfîrşitul anilor ‘90 din secolul trecut. Ulterior, Alianţa s-a făcut remarcată prin bombardamentele în massă din Iugoslavia, intervenţiile colective în Afganistan, în Irak, dintre care ultima a primit binecuvîntarea Consiliului de Securitate al ONU doar post-factum şi, de fapt, s-a dovedit a fi o ,,mare minciună”, susţinută de CIA, cu privire la prezenţa, la Bagdad, a unor ,,uriaşe arsenale de arme de distrugere în massă”.

Măsurile de răspuns ale Rusiei, luate în ultimii ani, de altfel, mult mai tîrziu, să zicem, decît „acordul final“ privind desfăşurarea sistemului antirachetă SUA la Deveselu, în România (2011), pentru a consolida potenţialul de apărare din Crimeea şi din sudul teritoriului său naţional, sînt doar un răspuns la ostilitatea destul de clară din partea NATO.

Iar în ceea ce îi priveşte pe „incendiatorii războiului“, deocamdată ai unuia „rece/informaţional“, sînt convins că încercările lor de a readuce lumea pe marginea unei catastrofe globale sînt sortite eşecului. Regret să constat că ei nu se limitează numai la domeniul informaţional-psihologic, dar încearcă din greu să schimbe „echilibrul global de securitate“, stabilit după cel de-al II-lea război mondial, care se bazează pe „inevitabilitatea de distrugere nucleară reciprocă garantată“, ce salva pînă în prezent lumea noastră de un conflict mondial suicidal. În această direcţie apar eforturile SUA de a implementa elementele sistemului său global antirachetă pe perimetrul graniţelor Rusiei, precum şi procesul, deja menţionat, de extindere a NATO, încălcînd toate angajamentele morale şi politice luate anterior, de exemplu, cu privire la Actul Fondator NATO – Rusia, din 1997.

Un alt motiv real de a demoniza Rusia rămîne dorinţa de a destabiliza ţara noastră şi, pe cît posibil, să o şi dezmembreze într-o duzină de ,,emirate cuminţi”, aşa cum au susţinut în mod repetat, în clipe de revelaţie, şi Margaret Thatcher, şi Madeleine Albright, şi Zbigniew Brzezinski, şi mulţi alţii. Poporul rus răspunde la aceste tendinţe printr-un sprijin fără precedent în lume, faţă de cursul de politică externă a conducerii sale, la nivelul de 80-85% din populaţie.

La Moscova în mod serios se aşteaptă, chiar cu toată influenţa complexului militar-industrial din SUA (deoarece tocmai acestuia îi sînt în primul rînd destinate cele 2% din PIB-ul tuturor ţărilor membre NATO), ca omenirea să fie capabilă să extragă lecţii pozitive din istoria războaielor şi conflictelor. Despre importanţa ,,descurajării nucleare” în acest sens, deja s-a spus destul.

Dacă ne referim doar la redistribuirea pieţelor de armament, atunci, în opinia mea, aceasta este doar o parte a problemei. Cu toate acestea, eficacitatea sistemelor de armament ruseşti este confirmată în multe situaţii, care în continuare determină cererea mare pentru acestea de pe pieţele externe.

D.A.: În prezent, Rusia este înconjurată de baze militare străine. Se lucrează deja la crearea unui aşa-zis ,,coridor sanitar”, care să protejeze Europa de o ipotetică invazie a armatei ruse. Nu este acesta cadrul ideal care să poată genera o confruntare militară dacă, ipotetic vorbind, vom asista la un nou Sarajevo sau Radio Gleiwitz? 

V.K.: Încercările de a crea un „cordon sanitar“ la frontierele vestice ale Rusiei în Europa se efectuează, într-adevăr, de „liberalii-neoconservatori“ nostalgici faţă de zilele hegemoniei lor nelimitate, în Washington, şi într-o serie de capitale europene. Dar aceste încercări sînt sortite eşecului la fel ca eforturile similare din perioada interbelică, sau ca sancţiunile UE antiruseşti, care, desigur, au creat unele dificultăţi temporare pentru economia rusă, dar în final s-au dovedit a fi complet ineficiente.

Rolul provocărilor politice din istoria recentă deja l-am menţionat în legătură cu Irakul. Putem aminti, de exemplu, şi de victimele „Sutei Cereşti“, despre cei care au fost împuşcaţi din spate de către lunetişti în Maidan, angajaţi de organizatorii loviturii de stat anticonstituţionale de la Kiev, în ianuarie-februarie 2014.

În prezent, în SUA, în primul rînd, desigur, cu scopuri de politică internă, se vehiculează subiectul unei intervenţii ruseşti în alegerile prezidenţiale din 2016, iar responsabilitatea principală în acest caz revine miticilor hackeri ruşi. Şi nimeni nu vrea să-şi amintească faptul că deja, de cîţiva ani, Moscova propune cu insistenţă şi Statelor Unite, şi întregii comunităţi internaţionale să elaboreze o convenţie în domeniul securităţii informaţionale sau, dacă doriţi, cibernetice. O rezoluţie relevantă, propusă de Rusia, deja de cîţiva ani, se bucură de sprijinul marii majorităţi a statelor la sesiunile Adunării Generale a ONU.

D.A.: România nu are încă o autostradă care să lege Muntenia şi Oltenia de Transilvania şi, implicit, de Europa. Sînt voci care spun că nu se construieşte autostrada, deoarece Rusia poate să cucerească mai uşor Europa. Credeţi că în actualul sistem modern de război, cînd nu mai avem de-a face cu războaie simetrice şi cînd rachetele se trimit de la mii de km distanţă, această glumă poate să conţină un minim adevăr? 

V.K.: Faptul că aderarea la Uniunea Europeană nu a dus la un aşteptat ,,mare boom economic” în România, în ciuda ratelor bune de creştere a economiei ţării, este deja o realitate. Din cauza întîrzierilor de realizare, din cîte ştiu, a planurilor existente de dezvoltare a infrastructurii, inclusiv a celei de transport rutier, o serie de sectoare din industria românească se confruntă cu un anumit declin. Tocmai aici, şi nu ,,în maşinaţiile rele ruseşti” se află, de exemplu, cauzele reducerii forţate de producţie de către investitori ruşi în întreprinderea siderurgică COS Tîrgovişte. Raţionamentele de tipul celor că şoselele necesare pentru economia românească nu ar trebui să fie construite din cauza ameninţării militare ruse inventate, pentru partenerii din UE din Vestul continentului, sînt pur şi simplu ridicole. Adevărul istoric arată că Rusia niciodată nu a invadat Europa, decît urmărindu-l pe agresorul care a atacat-o, fie că este vorba de regele polonez Sigismund, în Secolul al XVII-lea, Napoleon, în Secolul al XIX-lea, sau Hitler, în Secolul al XX-lea. Desigur, în Secolul XXI, progresul din domeniul tehnologiilor militare a transformat astfel de speculaţii într-o variantă de provocare politică. Sînt profund convins că „glumele“ pe aceste teme sînt deplasate, deoarece noi avem de-a face cu probleme prea grave, de soluţionarea cărora depinde viitorul popoarelor noastre, al copiilor şi nepoţilor noştri.

D.A.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.

 

COMENTARII DE LA CITITORI