Adio, Corneliu Vadim Tudor, numele tãu a fost „SPERANŢA“!

in Polemici, controverse

S-a întîmplat ca şi acest mare simţitor al vibraţiei eminesciene (era un mare admirator al lui Eminovici-Eminescu), care ardea ca o torţã, sã se stingã. Poate cã dacã s-ar fi menajat şi ar fi stat mai retras, conform logicii actuale cã  nu poţi schimba tu, Lumea, şi poate nici România, mai trãia şi ar fi fost spre binele lui, al familiei, al prietenilor şi al nostru (cei care mai credem în Speranţã). El a fost SINGURUL cetãţean al acestei naţiuni, încã vii, care a îndrãznit sã critice „nepotrivirile“ dintre aspiraţiile noastre democratice şi înfãptuirile false ale societãţii prezente,  trãdate şi împuşcate în suflet şi conştiinţã, în 1989.(În decembrie ’89, mulţi români s-au simţit împuşcaţi, rãniţi, lezaţi, jigniţi în patriotismul lor. Nu pot uita mizeria si nimicnicia acelora care au gãurit, cu o urã brutalã, Tricolorul, îndepãrtînd însemnele statale. Şi nu i-au scos doar stema).

Uneori, am impresia cã „revoluţia” din 1989 nu a urmãrit desfiinţarea noastrã ca naţiune, ci transformarea noastrã, a românilor, în sclavi supuşi, chiriaşi în propria ţarã. Nimeni nu a fost mai vocal şi nu a luat atitudine  mai fãţişã împotriva corupţiei, a hoţiilor mîrşave şi ticãloase, a închiderii fabricilor (I.M.G.B. – ce bijuterie, OREX, IOR, POLICOLOR,…), a aruncãrii în stradã a oamenilor, fãrã sã-i pese nimãnui de drepturile omului, dreptul la un loc de muncã, în definitiv – dreptul la existenţã. De ce ne era necesar nouã, românilor, Corneliu Vadim Tudor? Rãspund în numele meu.

Pentru a se termina cu aceastã linişte de înmormîntare a Poporului Român, a naţiunii române care, între douã „ festivaluri“: al ţuicii şi al cîrnatului cu usturoi, îşi pleacã în ţãrînã capul, cu aşa-zisa smerenie creştinã, în fapt, o laşitate mincinoasã generatoare de slugãrnicie, fricã şi sãrãcie spiritualã şi materialã. Vadim tuna împotriva rãului, împotriva binelui devenit rãu, împotriva anormalului patologic, devenit modernitate normalã, împotriva minciunilor schimbate în adevãruri, împotriva adevãrului care, schingiuit de o Inchiziţie invizibilã şi transformat în minciunã, „defileazã“, flãmînd, pe strãzi, în literaturã, pe sticla plasmelor. Cînd îl auzeam vorbind –  şi poate dacã i-ar fi stat în putere ar fi fãcut mai mult – înţelegeam cã mai aveam o Speranţã. Stãteam, oarecum, „liniştit” cã mai exista cineva care se lupta cu balaurii rãului din ţara aceasta, cã nu este totul pierdut, cã, poate, mîine voi avea şi eu o pîine (un loc de muncã, aşa cum aveam în blamatul, pe nedrept, regim socialist, nu comunist, cum ne bagã pe gît detractorii). Mai aveam Speranţa laşului  şi a fricosului cã cineva se bate şi pentru drepturile mele şi speram cã, într-o zi, se va fi terminat toatã aceastã insurecţie inumanã împotriva noastrã, a celor mulţi, aruncaţi, pe nedrept, de societate „afarã” şi puşi în genunchi în bisericã sã cearã de la Dumnezeu dreptate în Justiţie, sãnãtate şi medicamente, locuri de muncã, dreptul la o locuinţã, cãldurã şi apã caldã iarna, în casã…

Şi mã întreb – şi nu vreau sã îl citez pe George Cãlinescu, care ne-a spus cum va fi fiind cu naşterea unui alt Eminovici – Eminescu pe pãmîntul românesc – oare va mai da naştere naţiunea aceasta unui alt apãrãtor al nostru, unui dãtãtor de speranţã, unui alt Tribun, ca noi, românii, toţi cei care trãim în România şi ţinem la pãmîntul de sub picioarele noastre, sã nu rãmînem pe veci, pînã la sfîrşitul lumii, cu nostalgia „minţii de pe urmã “ ?

P.S. Sã ridice douã degete, în vãzul lumii, cei care au primit o palmã de la Vadim sau cei cãrora le-a furat casa, banii, pãmîntul, moştenirea, trusa de ras  sau trusa de scris a lui Ceauşescu…

Ioan Dumitrache

COMENTARII DE LA CITITORI