Administraţia Prezidenţială a mai comis o greşeală

in Război corupției

Citesc în aceste zile cartea „Cumpăna apelor – Întrezăriri“, apărută, cu puţine săptămîni în urmă, la editura Vremea, din Bucureşti. E vorba despre o culegere din articolele scrise, o parte din ele chiar tipărite, la vremea potrivită, în presa de limba română din ţară şi din străinătate. Articolele îi aparţin lui Nicolae Stroescu-Stînişoară şi au fost aşternute pe hîrtie după luna iunie 1994, atunci cînd semnatarul lor a părăsit postul de director al Departamentului Românesc al postului de radio Europa Liberă. Într-unul dintre aceste texte, intitulat După 20 de ani, datat 6 decembrie 2009, Nicolae Stroescu-Stînişoară citează un fragment din editorialul redactat şi rostit de el însuşi, pe unde scurte, la data de 1 ianuarie 1990. Atunci cînd nu mai era aproape nici un dubiu că regimul Ceauşescu a fost definitiv înlăturat de la putere, atunci cînd începuse deja să devină limpede că PCR se autodizolvase odată cu fuga de pe acoperişul C.C. al fostului său secretar general. Dar şi atunci cînd cei mai lucizi dintre noi începuseră să îşi pună întrebări legate de ceea ce se întîmplase din 22 decembrie 1989 de la ora prînzului încolo, de graba cu care fusese condamnat şi împuşcat cuplul dictatorial, de dorinţa reală de schimbare a celor ce preluaseră puterea în Stat.
În editorialul său de început de an şi de dorit început de lume şi de istorie noi, directorul de atunci al Departamentului Românesc al Europei Libere era cum nu se poate mai optimist. Nicolae Stroescu-Stînişoară scria şi spunea: „În locul formulei uzuale anul care a trecut, noi, românii, avem dreptul cîştigat cu sacrificii şi sînge de a spune, de data asta, tirania care a trecut, falsificarea fiinţei şi voinţei noastre care a trecut, nedreptatea strigătoare la cer care a trecut. Iar pragul Anului Nou e acum trecere istorică”. Trecerea istorică despre care vorbea Nicolae Stroescu, la 1 ianuarie 1990, avea să se dovedească, la puţine zile după aceea, mai puţin clară şi mai puţin definitivă decît ne-am fi dorit cu toţii. Dezamăgirile, îndoielile, revoltele, disperările s-au acumulat mai apoi una cîte una. Au culminat cu mineriadele, cu cea mai sîngeroasă dintre ele, Marea Mineriadă din 13-15 iunie 1990, dar şi cu cea din septembrie 1991, cu teribilul Martie negru de la Tîrgu Mureş, cu indiferenţa jignitoare a noii puteri, în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman, faţă de doleanţele manifestanţilor din Piaţa Universităţii, cu alte şi alte momente ce au dezvăluit natura comunistoid-retrogradă a vîrfurilor conducerii de la Bucureşti. Nicolae Stroescu va da expresie dezamăgirilor sale în editorialele săptămînale ulterioare, o parte dintre ele antologate în cartea Pe urmele Revoluţiei, apărută, în 1992, la Editura Albatros, dar şi în volumul de mai mari dimensiuni La răscruce, apărut, în 1996, la Editura Jurnalul literar. Multe dezamăgiri le-au rezervat românilor cei 26 de ani şi mai bine care au trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989. Dar nici una dintre ele nu cred că a fost mai mare decît aceea de a nu ne fi dat să ştim, nici pînă azi, adevărul despre ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în România, nici între 16 şi 22 decembrie 1989, dar nici între 22 decembrie 1989 şi, să zicem, 6 ianuarie 1990. Aflarea adevărului s-a tergiversat pînă cînd Dosarul Revoluţiei s-a închis, făcîndu-i-se astfel, voit sau nu, pe plac stalinistului pentru eternitate Ion Iliescu.
La preluarea mandatului de preşedinte, atît dl. Constantinescu, cît şi dl. Klaus Iohannis au promis că adevărul va fi, în fine, aflat, în vreme ce fostul preşedinte Traian Băsescu a condamnat comunismul în 2006, de la tribuna Parlamentului României. Cu toate acestea, adevărul a rămas pe mai departe o mare enigmă. Iar zilele trecute, memoria celor care şi-au pierdut viaţa în Revoluţie şi suferinţele familiilor acestora au fost insultate în chip impardonabil de fostul preşedinte Iliescu. Dl. Klaus Iohannis, preşedintele în funcţie, nu se lasă nici el mai prejos şi, iată, semnează, chiar în aceste zile, un decret prin care li se recunosc unor personaje dubioase precum Eugen Nicolicea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Radu Berceanu sau Valentin Hossu-Longin calitatea de „luptător cu rol determinant în Revoluţie”.
Domnii Nicolicea, Berceanu şi Duvăz, şi alţii asemenea lor, sînt politicieni de rang şi cu merite minore. Mai curînd oameni de talk-show-uri şi de carton şi profitori de partid, decît autentici oameni politici. În vreme ce scriitorul fără operă şi monarhistul de faţadă Valentin Hossu-Longin a fost turnător cu acte în regulă, ciripitor cu simbrie al fostei Securităţi. Să fie, oare, vorba despre o nouă manifestare a ceea ce Hegel numea, în urmă cu secole, „vicleniile Istoriei”? Ori să nu fi cunoscut consilierii de slabă calitate, prea adesea dovedită ca atare, ai dlui Iohannis şi funcţionarii guvernamentali responsabili cu problemele revoluţionarilor această îndeletnicire plătită a dlui Hossu-Longin? Sau, şi mai grav, să nu fi cunoscut preşedintele însuşi calitatea de fost ofiţer de Securitate a dlui Gheorghe Muşat, principal asociat al unei mari firme de avocatură al cărei client a fost şi, probabil, mai este dl. Iohannis, şi astfel să se explice gafa mare cît casa comisă de primul om din Stat acum aproape un an, atunci cînd a luat parte la aniversarea firmei înfiinţată de respectivul domn? Să nu fi realizat, oare, responsabilii cu protocolul ai Serviciului Român de Informaţii ce mare e ofensa adusă românilor în momentul în care, la festivitatea de lansare a unei monografii ce marca împlinirea a 25 de ani de la înfiinţarea instituţiei, a luat parte şi a fost onorat ca o mare personalitate a vieţii publice generalul Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii ceauşiste? Sau se vrea ca aceşti responsabili, consilierii dlui Iohannis şi chiar dl Klaus Iohannis însuşi, să mai pună, în cel mai sfidător chip cu putinţă, o piatră la întărirea ideii că Revoluţia a învins în România doar fiindcă aşa au vrut Securitatea, şefii acesteia, securiştii de rînd şi informatorii lor? Acordarea titlului de „luptător cu rol determinant în Revoluţie” dlui Valentin Hossu-Longin e încă o greşeală de neiertat a Administraţiei Prezidenţiale. Să fie, însă, vorba doar despre o greşeală?

Mircea Morariu

COMENTARII DE LA CITITORI