Afirmaţii pentru autovindecare (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

Joe Vitale despre Ho’oponopono (2)

Cred cã am vorbit timp de o orã cu dr. Len în prima noastrã conversaţie telefonicã. L-am rugat sã îmi povesteascã totul legat de munca sa ca terapeut. Mi-a spus cã a lucrat în Spitalul de Stat Hawaiian timp de 4 ani. Secţia în care îi ţineau pe criminalii bolnavi psihic era o zonã foarte periculoasã. De obicei, psihologii care lucrau acolo nu rezistau mai mult de o lunã. Cei mai mulţi sunau frecvent sã spunã cã s-au îmbolnãvit şi nu vor veni la lucru, sau, pur şi simplu, îşi dãdeau demisia. Paznicii secţiei care patrulau coridoarele se temeau sã nu fie atacaţi de pacienţi pe la spate. Nu era genul de loc în care sã îţi doreşti sã te afli, sã trãieşti, sau chiar sã mergi în vizitã.

Dr. Len mi-a spus cã nu i-a întîlnit şi nu i-a vãzut niciodatã pe pacienţi. Semnase un angajament şi i se oferise un birou în spital în care sã studieze fişele acestora. În paralel, se interioriza şi lucra cu sine. Pe mãsurã ce lucrul cu propria persoanã avansa, starea pacienţilor începea sã se amelioreze. Dupã cîteva luni, pacienţilor care erau închişi şi cu cãtuşe la mîini li s-a permis sã meargã liberi, mi-a spus el. Alţii, cãrora li se administrau medicamente foarte multe nu au mai avut nevoie de acestea. Iar aceia pentru care se preconizase cã nu au nici o şansã sã iasã vreodatã din spital, le-a fost fãcutã ieşirea şi au plecat. Am rãmas şocat. Asta nu e tot, mi-a spus el. Chiar şi celor angajaţi acolo a început sã le placã munca pe care o fãceau. Absenteismul şi frecventele schimbãri de personal au devenit istorie. Pînã la urmã, personalul a devenit prea numeros pentru nevoile secţiei, pentru cã din ce în ce mai mulţi pacienţi plecau din spital şi acum toţi angajaţii veneau la lucru. Astãzi, secţia aceea nu mai existã.

(va urma)

www.zerolimits.info

COMENTARII DE LA CITITORI