Aglae Drogli

in Lecturi la lumina ceaiului

Ca mai toţi ţăranii ajunşi deasupra nevoilor, Gheorghe şi Raluca Eminovici au avut ambiţia să-şi poarte copiii la învăţătură, printre odraslele oamenilor de vază, să-i vadă ridicaţi în societate. Astfel, după ce trec pe la pensioanele particulare din Botoşani şi pe la ,,Ober-Gymnasium” din Cernăuţi, Şerban, Nicolae, Iorgu, Ilie, Mihai şi Matei ajung la Berlin, Viena, Sibiu, sau Bucureşti, unde urmează studii superioare. An de an, bătrînul solicită paşapoarte pentru fiii săi, pe care voia să-i trimită „spre înaintare la învăţătură, prin toate provinciile Austriei“. Numai aşa se explică truda căminarului, dar şi cheltuielile nesăbuite, care i-au împiedicat pe băieţi să-şi termine studiile. Mai mult decît atît, un destin nemilos îi loveşte pe toţi, de tineri, retezîndu-le zborul afirmării. (Ce tragic sună constatarea lui Dimitrie Vatamaniuc la adresa lui Ilie Eminovici, mort la 17 ani, de tifos, contractat de la soldaţii din Spitalul Militar, pe cînd urma Şcoala de Medicină a lui Carol Davila: „Colegii lui îşi trec Doctorate şi ajung mari medici militari. Dacă ar fi trăit, cu siguranţă, ar fi ajuns general, căci avea o minte excepţională şi întruchipa atît vocaţia pentru cariera armelor, cît şi cea pentru medicină“).

Nu altfel au stat lucrurile şi în privinţa fetelor. Ruxandra şi Maria au murit de copile, iar Harieta are povestea ei. Pe la vîrsta de 4-5 ani, biata fată paralizează, de la casa, cu pereţii umezi, pe care căminarul abia o înălţase la Ipoteşti, şi se grăbise să se mute în ea. De aceea, oloagă fiind, nu s-a mai pus vreodată problema s-o ia pe urmele fraţilor mai mari, adică să înveţe prin cele străinătăţi. Harieta şi-a petrecut copilăria mai mult pe la Mînăstirea Agafton, unde fusese dată în grija măicuţelor Fevronia, Olimpia şi Sofia, surorile mamei sale. Ca toţi Eminovicenii, fata fusese un copil deosebit. „Mai am o soră – zice Eminescu, într-o scrisoare -, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi cu o înţelepciune naturală, cum rar se află. Dar, ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplexie…“. Ultimii ani, Harieta i-a trăit în locuinţa sărăcăcioasă de pe Strada Sf. Nicolae, din Botoşani, şi din venitul cîtorva mii de lei, rămaşi din vînzarea moşiei de la Ipoteşti şi constituiţi drept zestre. Dar, cine să ia o infirmă?! A murit în octombrie 1889, la vîrsta de 35 de ani, bolnavă de tuberculoză.

Cu Aglae (1852-1900), situaţia se prezintă cu totul altfel. Înzestrată cu har artistic, frumoasa şi distinsa soră mezină a lui Eminescu a fost o tînără cu totul fermecătoare. „Într-o fotografie, o vedem adolescentă, bucălată şi graţioasă. Mai tîrziu, însă, liniile se înăspresc şi se usucă. Era conştientă de frumuseţea ei, dar era foarte solitară…“ (George Călinescu). Cum nefericita Harieta nu mai figura în planurile părinţilor, Raluca Eminovici şi-a revărsat preaplinul iubirii materne doar asupra Aglaei. (Iată-le, pe amîndouă, într-o fotografie de prin 1870. „Dulcea mamă“, bătrînă, de-acum, pare foarte mîndră de frumuseţea fiicei sale, îmbrăcată într-o rochie lungă, după moda vremii, şi purtînd la gît alesida din aur care aparţinuse bunicii sale, Paraschiva). Cheltuielile nebuneşti ale căminarului, precum şi cîţiva ani de secetă au împiedicat-o pe Aglae să urmeze, mai departe, studii liceale şi universitare. În schimb, ca o modestă compensaţie, fata a luat, cîţiva ani, lecţii de pian şi de canto. Încet-încet, sora mai mică a poetului începe să se remarce în mediile intelectuale sucevene şi cernăuţene, prin talentul şi buna cunoaştere a creaţiilor de Operetă. Între anii 1869 şi 1871, Aglae se dedică, total, muzicii şi, drept urmare, Ciprian Porumbescu şi Theodor Flondor îi arată sincera lor admiraţie. De altfel, mai tîrziu, şi din îndemnul ei, Flondor va compune ,,Serenada pentru bariton şi cor”, pe versurile poeziei „Somnoroase păsărele“. Dar Aglae mai avea o pasiune – teatrul -, şi e legată de apariţia, în Botoşani, a trupei actorului Mihail Pascaly, în care activa, ca sufleor, şi Mihai Eminescu. Este de reţinut că, atraşi, în egală măsură, de teatru şi de muzică şi nutrind aceleaşi aspiraţii în viaţă, între cei doi fraţi se consolidează multe legături sufleteşti.

În acest mediu cărturăresc din Botoşani, Suceava şi Cernăuţi, Aglae l-a cunoscut pe Ioan Drogli, un bărbat chipeş şi instruit. Cu 20 de ani mai în vîrstă decît ea, profesorul Drogli n-a rezistat prea mult farmecelor fetei şi, în consecinţă, s-a grăbit s-o peţească la Ipoteşti, nu cumva să i-o fure altul. La 7 ianuarie 1871, s-a ţinut nunta, la care a participat şi Eminescu. La nuntă, căminarul promite 2.000 de galbeni, ca zestre, pe care-i va da abia în 1878, şi numai după ce fusese acţionat în judecată de către ginerele său. În 1874, Aglae (lăuză) şi Harieta (infirmă) sînt trimise la Băile Töplitz, pe banii tătînelui, care cheltuise cu ele, fiindcă se simţeau tare slăbite, cam 3.000 de florini, adică venitul lui pe vreo 2 ani. Dar, fără folos, căci, întorcîndu-se de acolo, surorile făcură un popas la Praga, unde se îmbolnăviră de tifos. Nemaiştiind nimic de ele (le crezuse „rătăcite, cine ştie unde prin lume“), Eminovici pleacă să le caute. În sfîrşit, le găseşte, stînd în carantină, şi le aduce la Ipoteşti, cu mari cheltuieli. Aglae îşi reia activitatea artistică din cadrul societăţii „Armonia“, participînd la numeroase spectacole, de teatru şi de operetă. La unul dintre ele, „publicul rămase impresionat de executarea precisă a programei. Doamna Drogli, în special, declamă poemul «Domniţa şi Robul», cu o exactitate de invidiat…“ (asta consemna presa locală a acelor vremuri). Şi Titu Maiorescu, asistînd, la Cernăuţi, la un spectacol de teatru, de diletanţi, cu vodevilul „Florin şi Florica“, de Vasile Alecsandri, rămîne impresionat de drăgălăşenia Aglaei Drogli. Cu timpul, sănătatea i se degradează şi, ca urmare, activitatea sa artistică se reduce la mici reprezentaţii, susţinute acasă, ocazional. La una dintre ele (era prin 1885) participă şi Eminescu, aflat în convalescenţă: „Palid la faţă, cu părul negru ca pana corbului, poetul era nu numai straniu, dar chiar frumos şi interesant. Lumea se purta cu el cu o atenţie sporită, spre a nu-l obosi, sau supăra. Aglae îl cruţa foarte tare, conversînd pe şoptite şi aruncîndu-şi ochii spre dînsul…“ (Eugen Păun – „Popasuri eminesciene“). În 1887, Ioan Drogli moare, de inimă, şi existenţa Aglaei, rămasă cu 2 copii mici în grijă şi cu o pensie de urmaş neîndestulătoare, devine problematică. Harieta o chemă la Botoşani – unde Mihai tot bolea, fără speranţă -, să locuiască, acolo, cu toţii. Peste 2 ani, altă nenorocire: la 15 iunie, moare Mihai Eminescu. Pe toamnă, în octombrie, se stinge şi Harieta, în ce mai neagră mizerie.

Aşa stînd lucrurile, Aglae îşi găseşte scăparea în căsătoria, cam din interes, în 1890, cu ofiţerul austriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm. Pentru frumoasa de odinioară urmează 10 ani de existenţă cenuşie, marcată de lungi dezamăgiri, din pricina nenumăratelor aventuri extraconjugale ale burtosului căpitan cu sînge albastru. Suferă, tot mai greu, de morbul lui Basedow (boala autoimună a glandei tiroide), moştenit de la mamă-sa, care îi dădea puseuri de hipersensibilitate şi insuportabile deformări fizice. O fotografie din acei ani ne-o arată cu pomeţii proeminenţi, cu privirea aţintită şi cu pieptănătura părului „montată“; rochia este închisă la gît, pentru a masca umflăturile guşei. Dacă descrierea lui Augustin Z. N. Pop nu-i suficientă, să reproducem portretul pe care i-l face nepoata sa, Ecaterina, fiica lui Matei, cel mai mic dintre fraţii Eminovici: „Eram copil cînd am cunoscut-o pe Aglae. Nu intrasem încă la şcoală cînd a venit la noi sora tatii, căsătorită, a doua oară, cu căpitanul Gareiss; se oprise la Mizil, să ne vadă pe noi, nepoţii ei. Era brună, distinsă, trecea cu fereală şi, totuşi, cu zîmbet comunicativ, deşi, pe chip, urmele suferinţei îi ascuţiseră pomeţii“.

Aglae avea să moară curînd, în 1900. Dumnezeu îi hărăzise multe daruri: frumoasă, inteligentă şi distinsă. Dar, ca toţi Eminovicenii, fusese lipsită de noroc: rostuită, cam forţat, cu un bărbat mai în vîrstă cu 20 de ani, măritată, a doua oară, cu altul, dizgraţios şi imoral. Fu înmormîntată în cimitirul vechi din Cernăuţi. Mai tîrziu, cînd cimitirul s-a desfiinţat, prin extinderea universităţii, osemintele i-au fost strămutate în Cimitirul Horecea, alături de socrii ei, Döllizsturm-ii. Ceva mai încolo se afla mormîntul lui Drogli. Nici copiii ei, făcuţi cu profesorul bucovinean, nu au fost mai norocoşi: Victoriţa, primul născut, s-a prăpădit de mică, iar Gheorghe a murit cu minţile rătăcite, din pricina unui lues netratat la timp. Mezinul, Ioan, botezat de Harieta, a căzut la datorie, ca ofiţer sanitar, în timpul primului război mondial.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI