Al doilea război sino-japonez

in Lecturi la lumina ceaiului

Al doilea război sino-japonez este, pînă în ziua de azi, un subiect de dispută între cele două naţiuni. Războiul a rămas o piedică importantă în calea dezvoltării relaţiilor bilaterale, foarte mulţi oameni, în special în China, păstrează amintiri dureroase legate de perioada conflictului şi urmările acestuia. În Japonia, un grup mic, dar foarte zgomotos, de naţionalişti şi de militanţi de dreapta neagă existenţa numeroaselor crime atribuite niponilor. Invazia japoneză în ţările vecine este glorificată de aceste grupuri, iar crimele de război, de exemplu masacrul din Nanjing, sclavia sexuală a prizonierelor şi Unitatea 731, sînt negate în mod sistematic. Guvernul japonez a fost acuzat de revizionism istoric, din cauza faptului că a aprobat publicarea unor manuale care omiteau sau răstălmăceau trecutul militarist al ţării. În schimb, guvernul chinez a fost acuzat că foloseşte războiul pentru a agita spiritul anti-japonez în rîndul populaţiei, pentru a întări sentimentele naţionaliste şi pentru a abate atenţia cetăţenilor de la problemele interne ale ţării.

În China, conflictul este cunoscut ca Războiul de Rezistenţă Împotriva Japoniei, sau Războiul de rezistenţă de opt ani, iar în Japonia, ca Războiul Japonezo-Chinez. În momentul în care au izbucnit luptele, în iulie 1937, lîngă Beijing, guvernul japonez a folosit expresia incidentul din China de nord iar, după extinderea luptelor şi în China centrală, denumirea a fost schimbată în incidentul din China. Termenul incident a fost utilizat de Japonia deoarece nici una dintre ţări nu a declarat război celeilalte. Japonia a dorit să evite intervenţia în conflict a altor puteri, aşa cum ar fi fost Regatul Unit şi, în mod special, Statele Unite, care, în momentul izbucnirii războiului erau cel mai mare exportator de oţel în Japonia. Preşedintele Roosevelt ar fi fost nevoit să impună un embargou livrărilor de oţel către Japonia, în conformitate cu prevederile Legilor neutralităţii, în cazul în care conflictul ar fi fost catalogat drept război. În Imperiul Japonez, propaganda oficială a numit invadarea Chinei ,,război sfînt”, prima treaptă a Hakko ichiu (Opt colţuri ale lumii sub un singur acoperiş). Cînd ambele ţări şi-au declarat război, în decembrie 1941, numele japonez oficial al conflictului a fost schimbat în Marele război est-asiatic din Pacific. Denumirea al doilea război sino-japonez nu este folosită de obicei în Japonia, de vreme ce primul război sino-japonez, dintre Japonia şi Imperiul Qing, din 1894, nu este considerat ca avînd vreo legătură evidentă cu cel dintre Imperiul Japonez şi Republica Chineză.

Originile celui de-al doilea război sino-japonez pot fi depistate în urmările primului război dintre cele două naţiuni (1894-1895). În acest conflict, China, aflată atunci sub Dinastia Qing, a fost învinsă de Japonia şi a fost forţată să cedeze Taiwanul şi să recunoască independenţa Coreii, prin Tratatul de la Shimonoseki. Dinastia Qing a fost pe punctul de a se prăbuşi de pe urma revoltelor interne şi a înfrîngerii de pe plan extern, iar Japonia a devenit o mare putere, datorită măsurilor de modernizare întreprinse în acea perioadă.

Republica Chineză a fost fondată în 1912, după Revoluţia Xinhai, care a răsturnat monarhia. Totuşi, tînăra republică era chiar mai slabă decît în perioada Qing, fapt datorat, în mare parte, dominaţiei seniorilor războiului. Perspectiva unificării ţării şi respingerii intervenţiei străine părea, în acea perioadă, puţin probabilă în viitorul apropiat. Unii dintre şefii militari locali s-au aliat cu puterile străine în încercarea de a-şi învinge rivalii. De exemplu, liderul militar Zhang Zuolin, din Manciuria, a cooperat în mod deschis cu japonezii, de la care primea ajutor militar şi economic. Japonia a fost, în anii de început ai Republicii Chineze, principala ameninţare externă. China, spre deosebire de Japonia, era nepregatită pentru declanşarea unui război total şi avea o capacitate redusă a industrei militare. Armata chineză nu avea divizii mecanizate şi dispunea de puţine blindate. Pînă la mijlocul deceniului al patrulea, China a sperat că intervenţiile Ligii Naţiunilor vor calma agresiunea japonezilor. În plus, guvernul Kuomintang-ului era implicat într-un război civil, care părea fără sfîrşit, cu forţele comuniştilor chinezi. Liderul acestuia, Chiang Kai-shek, ar fi spus la un moment dat: ,,Japonezii sînt o boală de piele, comuniştii sînt o boală de inimă”.

Prosperitatea Imperiului nu putea fi obţinută decît prin valorificarea bogăţiilor Chinei. Astfel că, la începutul anului 1930, Japonia a desfăşurat o puternică politică de expansiune teritorială. A început cu atacul de la Manciuria, din anul 1931, cu bombardarea Shanghai-ului, la 29 ianuarie 1932, şi a continuat cu incidentul de la Podul Marco Polo, din 7 iulie 1937. În acelaşi timp, valul crescut al naţionalismului şi dorinţa de autodeterminare a chinezilor au făcut războiul de rezistenţă de neevitat. Mai înainte de 1937, cele două naţiuni s-au confruntat în ,,incidente” locale, fiecare dintre cele două părţi avînd numeroase motive să nu declanşeze un război la scară mare. Deşi cele două ţări se luptau, cu intermitenţă, încă din 1931, un război în adevăratul înţeles al cuvîntului a început doar în 1937 şi s-a încheiat cu capitularea Japoniei din 1945.

Cei mai mulţi istorici consideră că incidentul care ar fi putut reprezenta începutul celui de-al doilea război sino-japonez este bătălia de la Podul Lugou (Incidentul de la Podul Marco Polo), din 7 iulie 1937. Unii dintre istoricii chinezi sînt de părere că războiul a început odată cu declanşarea incidentului Mukden, din 18 septembrie 1931. În urma acestuia, armata japoneză a ocupat Manciuria şi a stabilit aici un guvern-marionetă al statului Manciukuo (18 februarie 1932).

După Incidentul de la Podul Marco Polo, din 1937, japonezii au ocupat Shanghaiul, Nanjingul (Nanking) şi Shanxiul de sud, într-o campanie militară în care au fost implicaţi peste 350.000 de soldaţi japonezi. Istoricii au apreciat că, după victoria japoneză, greu obţinută în Bătălia de la Nanjing (13 decembrie 1937), în timpul masacrului din Nanking au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi. Unii istorici japonezi neagă existenţa acestui masacru. În anii care au urmat, forţele aeriene japoneze au lansat raiduri aeriene asupra tuturor marilor oraşe chinezeşti, provocînd numeroase victime omeneşti şi daune materiale uriaşe.

Incidentul de la Podul Marco Polo nu doar că a marcat începutul unui război nedeclarat dintre China şi Japonia, dar a grăbit şi crearea celui de-al doilea Front Unit din China, dintre Kuomintang şi Partidul Comunist Chinez (PCC). Antagonismele dintre cele două mişcări politice erau evidente, alianţa lor militară fiind parafată, practic, cu pistolul la tîmplă, cînd Chiang Kai-shek a fost răpit la Xi’an şi a fost forţat să accepte alianţa cu Partidul Comunist. Această alianţă neobişnuită a început să se destrame la sfîrşitul anului 1938, în ciuda victoriilor neîntrerupte ale japonezilor din nordul Chinei, din regiunile de coastă şi din valea Rîului Yangtze. După 1940, conflictul dintre naţionalişti şi comunişti a devenit acut în regiunile din afara sferei de control a japonezilor, culminînd cu incidentul noii Armate a 4-a. Comuniştii au reuşit să-şi extindă influenţa în orice teritoriu în care condiţiile locale le permitea acest lucru, prin efectuarea de reforme administrative, ale proprietăţii agricole şi ale taxelor şi impozitelor, toate favorizînd ţăranii, dar şi prin înfiinţarea de organizaţii locale de partid, în vreme de naţionaliştii încercau să stăvilească influenţa comuniştilor şi să lupte, în acelaşi timp, şi cu japonezii.

Japonezii nu aveau capacitatea, şi se pare că nici intenţia, să administreze direct China. Scopul lor era să creeze guverne-marionetă, favorabile niponilor. Totuşi, atrocităţile comise de forţele armate japoneze din China au făcut ca aceste guverne, sprijinite de Tokyo, să devină foarte nepopulare. Japonezii foloseau conflictele interne dintre diversele facţiuni chineze pentru a slăbi forţa potenţialilor lor adversari, unul cîte unul. Această politică a fost favorizată de faptul că, şi după Expediţia nordică, puterea politică a guvernului naţionalist se extindea doar în zona deltei Rîului Yanhtze, în timp ce în alte regiuni puterea se afla, practic, în mîinile liderilor locali. De aceea, japonezii întreţineau sau creau legături speciale cu aceşti lideri locali, cu scopul subminării puterii centrale. Japonezii au cultivat relaţiile cu aşa-numiţii ,,hanjian” – colaboraţionişti chinezi -, pe care i-a ajutat să conducă guverne „autonome”, cu o atitudine prietenoasă faţă de interesele nipone. Această politică a fost cunoscută drept Specializarea Chinei de Nord, sau Mişcarea pentru autonomia Chinei de Nord. Provinciile nordice incluse în această politică au fost Chahar, Suiyuan, Hebei, Shanxi şi Shandong.

În asemenea condiţii, China a fost silită să adopte o strategie care avea drept obiectiv final conservarea puterii sale militare, cîtă vreme orice atac direct împotriva japonezilor nu putea fi decît unul sinucigaş. Pe de altă parte, luptătorii de gherilă au continuat rezistenţa în pungile izolate din zonele ocupate de japonezi. Ca rezultat, japonezii controlau pe deplin numai oraşele şi căile ferate, în vreme ce zonele rurale erau aproape în exclusivitate sub controlul partizanilor.

Regiuni mari ale Chinei au fost cucerite în primele faze ale războiului, dar victoriile japoneze au început să se rărească pe la mijlocul anului 1938. Strategia chinezilor din acel moment era de prelungire a războiului, pînă cînd armata se întărea suficient de mult pentru a-i înfrînge pe japonezi. Chinezii au folosit uneori tactica pămîntului pîrjolit, într-o încercare de încetinire a înaintării japonezilor. Barajele şi digurile au fost sabotate, ceea ce a avut ca rezultat marea inundaţie din 1938. În plus, numeroase întreprinderi industriale au fost demontate din zona de coastă şi strămutate în zonele din interior. În 1940, războiul a ajuns la un impas, fiecare tabără reuşind puţine victorii.

Germania şi Uniunea Sovietică au asigurat un oarecare ajutor chinezilor. Mai înainte de izbucnirea războiului, Germania şi China dezvoltaseră o cooperare economică şi militară fructuoasă. Germanii contribuiseră la modernizarea industriei şi armatei chineze, în schimbul exporturilor de materii prime din China. Mai mult de jumătate din exportul de arme al Germaniei din perioada sa de reînarmare era destinat Chinei. Programul de modernizare a 30 de divizii chineze nu a fost însă îndeplinit, deoarece în 1938 germanii şi-au retras sprijinul. Uniunea Sovietică era interesată să ajute China, pentru a împiedica Japonia să atace Siberia. URSS spera ca, astfel, să evite războiul pe două fronturi. În septembrie 1937, a fost semnat Pactul de neagresiune sino-sovietic, ceea ce a dus la aprobarea Operaţiunii Zet, mobilizarea unei forţe aeriene sovietice formată din voluntari. Ca parte a operaţiunii secrete sovietice, tehnicienii Armatei Roşii au modernizat mai multe avioane de transport ale chinezilor. Au sosit în China numeroşi consilieri militari, dar şi bombardiere, avioane de vînătoare şi provizii militare. Mai înainte de intrarea în război a Aliaţilor, Uniunea Sovietică a asigurat cel mai important ajutor militar străin pentru China, adică aproximativ 250 de milioane de dolari. În 1941, ajutorul militar sovietic a fost întrerupt, ca urmare a încheierii pactului de neutralitate sovieto-japonez, semnat după declanşarea Operaţiunii Barbarossa. Acest pact a asigurat spatele Uniunii Sovietice, care nu mai era nevoită să facă faţă ameninţării unui război pe două fronturi.

Chinezii au reuşit să-şi apere cu succes pămînturile, în mai multe ocazii, în faţa japonezilor, în vreme ce, pentru niponi, în zonele pe care le cuceriseră deja, rezistenţa îndîrjită a locuitorilor făcea ca victoria să pară o posibilitate îndepărtată. Această situaţie a dus la adoptarea unor măsuri extreme de către japonezi, o versiune a tacticii pămîntului pîrjolit – cei trei tot: ucide totul, fură totul, arde totul. În această perioadă, au fost comise cele mai multe crime de război ale japonezilor.

La 7 decembrie 1941, japonezii au atacat baza militară de la Pearl Harbor, ceea ce a atras în război Statele Unite ale Americii. China a declarat oficial război Japoniei, la 8 decembrie 1941. China nu declarase război mai devreme, deoarece ajutoarele militare din partea unor state neutre nu ar mai fi putut fi acordate de naţiunile donatoare, dacă starea de beligeranţă ar fi fost oficială. După atacul de la Pearl Harbor, priorităţile s-au schimbat. Beneficiind de un ajutor militar străin însemnat, armata chineză a început să atace invadatorul nipon, pînă în 1945, armata chineză eliberînd teritorii importante de sub stăpînirea japoneză.

Strategia de bază a chinezilor din timpul războiului poate fi împărţită în trei perioade:

– 7 iulie 1937 (bătălia de la Podul Lugou) – 25 octombrie 1938 (căderea oraşului Hankou). În această perioadă, conceptul de bază a fost ,,spaţiu pentru timp”. Armata chineză trebuia să lupte pentru a întîrzia înaintarea japonezilor spre oraşele nord-estice şi a permite unităţilor industriale să se retragă în Chongqing, unde trebuia organizată rezistenţa pe termen lung.

– 25 octombrie 1938 (căderea oraşului Hankou) – iulie 1944. În această perioadă, armata chineză a adoptat conceptul ,,războiului magnetic”, care presupunea atragerea trupelor japoneze în marş, în puncte bine definite, unde urmau să fie organizate ambuscade, atacuri din flanc şi încercuiri. Unul dintre exemplele cele mai bune ale acestei tactici a fost Bătălia de la Changsha.

– Iulie 1944 – 15 august 1945. În această perioadă, chinezii au lansat contraofensive masive împotriva japonezilor.

Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari şi civili, morţi, răniţi şi dispăruţi – se ridică la 35 de milioane de oameni. Cei mai mulţi istorici occidentali consideră, însă, că totalul pierderilor a fost sub 20 de milioane de oameni. Pierderile materiale ale chinezilor au fost evaluate la peste 383 de milioane de dolari, (la rata de schimb a lunii iulie 1937). În plus, războiul a făcut ca peste 95 de milioane de oameni să plece în refugiu. Japonezii au pierdut aproximativ 1,1 milioane de soldaţi – morţi, dispăruţi sau răniţi -, dar acest număr este încă în discuţie. Cifrele oficiale japoneze admit pierderi de numai 200.000 de oameni, ceea ce este neobişnuit de puţin pentru un conflict atît de lung. Forţele combinate ale naţionaliştilor şi comuniştilor au pretins că ar fi ucis mai mult de 1,77 milioane de japonezi în timpul războiului.

DA

Războiul sovietic în Afghanistan (1979–1989) (2)

COMENTARII DE LA CITITORI