Alegeri – 2 noiembrie 2014

in Lecturi la lumina ceaiului

Înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale, mi-am pus întrebarea: cu cine trebuie să votez? Cu dl. Tăriceanu, motivaţia fiind aceea că, între anii 2006 şi 2008, i-a dublat pensia nevesti-mi, care era de doar 317 lei, după 30 de ani de muncă. Aşadar, pensia ei a ajuns la 634 lei. Pe vremea milioanelor aiuritoare (datorită ,,înţelepciunii” guvernanţilor, care nu acceptă să reducă salariile bancherilor români, ci vor să taie doar veniturile prostimii), soţia mea încasa o pensie de 3 milioane de lei vechi, după care aceasta i-a fost diminuată la 2,4 milioane, pe motiv că nu are Bacalaureatul.

Parafrazîndu-l pe Ion Creangă, mă întreb: dacă ar avea toţi Bacalaureatul, cine ar mai trage ciubotele? Pensia de 3 milioane era şi-aşa destul de păduchioasă – dar să-ţi mai şi ia din puţinul ăsta? În perioada respectivă am citit prin ziare că unul dintre copiii primului-ministru se plimba cu o maşină de 800 de milioane de lei. Un ziarist mai isteţ l-a întrebat pe premier: „De unde are fiul dvs. atîţia bani, să umble cu un automobil de lux?“. Ce credeţi că i-a răspuns tovarăşul ,,prim”? N-o să vă vină să credeţi: ,,Cum de unde, dacă soţia mea are un salariu de 54 de milioane de lei, la FPS?”. Al dracului FPS-ul ăsta: producea mulţi bani, că avea destul de lucru cu privatizările şi defrişările… Nici eu, cu o vechime în muncă de 48 de ani, nu aveam mai mult de 4 milioane de lei. De ce aşa puţin? Pentru că am fost încadrat la categoria de muncitor încă din 1975, cînd am refuzat să-i jur credinţă Cîrmaciului din fruntea aşa-zisului Stat Socialist. Atunci mi-a fost redus salariul, de la 2.000 de lei, la 1.400 şi, pe lîngă asta, am fost trimis să lucrez la un atelier de proiectare. Acolo, muncitorii m-au primit cu ostilitate, reproşîndu-mi: ,,Cum aţi îndrăznit să fiţi împotriva noastră, a oamenilor muncii?”.

În plus, îmi furau din pontaj, ba şi din buzunare – uşurîndu-mă nu doar de bani, ci şi de un stilou Kaveko. Dar, cui să te plîngi? M-am dus la şeful de producţie – pe care îl credeam un domn. Numai că individul nu a vrut să cerceteze cazul, să vadă, cel puţin, dacă declaraţiile mele se confirmă. După nişte ani, într-un climat mizerabil – nu vi-l mai povestesc – am aflat că şi ăsta era agent acoperit al Securităţii. Că tot e la modă, acum, cu aceşti acoperiţi-descoperiţi. Teodor Meleşcanu spunea că, dacă vrem să aflăm identitatea acestora, trebuie să mai aşteptăm vreo 30 de ani. N-ar fi rău, vorba lui Gîgă, să ating vîrsta de 114 ani. Numai că nu mă interesează, în nici un fel, minciunile lor. Ceea ce mă deranjează, acum, este problema pe care o am cu respiraţia, suferinţă căpătată în urma unui accident, în 1957, de la zarca Aiudului. După 4 ani de muncă în atelier, a venit ordin de la Securitate să fiu trecut pe funcţia de proiectant principal. Dar, cu salariu de muncitor, ca să nu uit de mînia proletariatului. Era niţel mai bine cu munca, un mediu mai curat, un statut mai respectat. Numai că nu ştiam de ce – or, asta e definiţia omului: ,,Fiinţa vie, care stabileşte raporturi de cauzalitate”. La început, am crezut că printre securişti mai sînt şi oameni cu suflet, că doar n-or fi toţi nişte cîini turbaţi. Au tot trecut anii, pînă ce, prin 1987, mi-au adus în birou un individ care să mă seducă şi care să-l informeze cu tot ce spun eu pe tov. colonel ,,Tudor”.

Nu l-au putut trimite în atelier, fiindcă omul era inginer (şi locotenent-colonel). Aşa că m-au ,,ridicat” pe mine la biroul de proiectare. Nu am avut, atunci, nici o bănuială. Norocul meu că mi-am cenzurat opiniile, mai ales că fiul meu era student la Facultatea de Electronică. Mi-am zis: măcar să se salveze el, să nu ajungă să muncească într-un atelier, unde demenţii să-l pună să pilească fier cornier de 4 mm, cum mă puneau pe mine. Şi făceau acest lucru doar ca să mă umilească, în condiţiile în care erau destule maşini care să poată efectua o astfel de operaţiune. Dar, ceva-ceva tot mi-a scăpat. I-am spus ăluia, la un moment dat: ,,Comunismul este o aberaţie, dacă desfiinţează proprietatea privată şi iniţiativa particulară”. Apoi, nu pot să garantez că nu am avut şi cîteva afirmaţii critice, referindu-mă la cît de prost mergea economia naţională. Într-o anchetă de rutină, în luna mai a anului 1987, s-a pus această întrebare: ,,Ce părere aveţi în legătură cu economia naţională?”. Am răspuns: ,,Economia naţională nu poate fi salvată, dacă nu le daţi pămînt ţăranilor”. Cine vrea să se convingă, la CNSAS se păstrează aceste dovezi. Ciripitorul de care aminteam le transmitea securiştilor tot ce spuneam eu. După 7 luni, omul a fost mutat de ei la Centru, astfel că a părăsit misiunea pe care o avea pe lîngă mine. Nici atunci nu mi-am dat seama că era o ,,cîrtiţă”. Dar, în 20 mai 1987, sînt chemat la anchetă, şi securistul Vasile Gheorghe îmi zice: ,,Ştim totul despre dvs., chiar şi că aţi cumpărat 20 de sticle de vodcă Stalinskaia, ca să-i mituiţi pe plutonieri, cînd fiul dvs. fugea de la regiment”. Băiatul meu, care era student la Electronică, îşi făcea serviciul militar, undeva, în Şos. Măgurele, la Transmisiuni. Venea noaptea acasă, iar noi eram înspăimîntaţi la gîndul că poate fi prins şi trimis la trupă. Îşi pierdea, astfel, calitatea de student, obţinută în urma examenului de admitere, pe care îl luase cu 9,20. Dar, să revin. După ceea ce-mi spusese Vasile Gheorghe, era clar că mă reclamase cineva din birou. I-am analizat pe fiecare, pe rînd, că nu erau mulţi: Popescu – nu, că nu e prost; Ionescu – nu, că nu e rău; Boulescu – nici el, că nu e tîmpit… Nu reuşeam să-l identific pe ciripitor, şi asta mă chinuia cumplit. El, însă, a aflat cît sînt de tulburat. Era convins că sînt un om cu o educaţie de excepţie, chiar dacă veneam de la coada vacii! Nu o să vă vină să credeţi ce a urmat. E o poveste tristă – poate, unicul caz de acest fel, din istoria vieţii mele zbuciumate. A venit, de la Centrală, într-o zi: ,,Ce mai faceţi, domnule Ionică?”, aşa mi se adresa el, iar eu îi spuneam ,,Nea Costică”. După care, învins, probabil, de bunătatea mea, mi-a mărturisit: ,,Nu vă mai chinuiţi în zadar, eu v-am turnat la Securitate”. Nu l-am crezut decît atunci cînd mi-a spus că a făcut-o la rugămintea colonelului ,,Tudor”. Nu mai lungesc vorba. S-a dus în satul lui şi s-a spînzurat. Cînd i-am întîlnit numele, în ,,România liberă”, la rubrica ,,Decese”, nu m-am gîndit la el. ,,E o coincidenţă de nume”, mi-am spus. Ştiţi ce vîrstă avea? Numai 44 de ani.

À bon entendeur salut! (Cine are urechi de auzit, să audă).

ION BAURCEANU

P.S. – Dacă aş fi ştiut ce intenţii are, nu l-aş fi lăsat. Aproape că mă simt vinovat pentru asta. De ce nu s-ar simţi vinovaţi, şi ei, ,,acoperiţii”, ori ,,descoperiţii”?

COMENTARII DE LA CITITORI