ALEXANDRU CEL MARE

in Alte știri

Alexandru cel Mare este numele cu care trebuie să înceapă orice dicţionar destinat să arate ce datorează Europa Peninsulei Balcanice şi tracilor. De obicei, Alexandru cel Mare este considerat grec şi Grecia s-a mîndrit cu faptele lui. Primul mare împărat cunoscut de lumea europeană era însă un macedonean şcolit în limba greacă şi adăpat la izvoarele culturii elene, pe care le-a înţeles şi le-a adaptat firii sale, foarte deosebită de cea grecilor, pe care i-a supus şi i-a condus, ori de cîte ori a fost nevoie.
S-a născut la anul 356 î.Chr., pentru ca, în 336 î.Chr., să preia tronul tatălui său, regele Filip al Macedoniei, ucis de Pausanias, unul dintre amanţii săi. Bănuiala a plutit şi asupra lui Alexandru, dar acest lucru nu i-a împiedicat ascensiunea. În scurtă vreme, Alexandru i-a învins pe duşmanii de la Nord ai statului macedonean, după care a redus la tăcere cetăţile greceşti, care credeau că găsiseră momentul emancipării de sub dominaţia nordică. Stăpîn în Europa, Alexandru va trece, în anul 334 î.Chr., în Asia. Aici îl înfrînge pe regele persan Darius al III-lea, distruge oraşul Tyr, care i se opusese, şi intră fără lupte în Egipt, unde aduce ofrande zeului soarelui, Amon, şi devine fiu al zeului, deci stăpîn legitim al Egiptului. Încercarea împăratului Darius de a-şi recîştiga împărăţia, deşi se bizuia, după unele opinii, pe aproape un milion de ostaşi, este spulberată de geniul şi norocul militar al macedoneanului. Uriaşa visterie a fostului împărat intră în mîinile lui Alexandru. Putea să înainteze spre Est, prin Porţile Caspicii, şi astfel cucereşte, una după alta, Parţia, Bactria, Sogdiana, unde a avut îndelungate lupte cu masageţii. Între timp, Alexandru se „orientalizează“, adică adnotă ceremoniile, titlurile statelor pe care le cucereşte. Şi, mai mult decît atît, introduce în aparatul de stat şi cel militar, odată cu eticheta orientală, aristocraţi a locului.
Totodată, Alexandru a perfecţionat armata, ducînd stilul macedonean de luptă la expresia lui cea mai dură. Ultima mare bătălie o dă cu Porus, regele pauravasilor, pe un afluent al Indusului, Hydaspes, şi o cîştigă. Armata, după 8 ani de bătălii în Asia, speriată de luptele cu elefanţi, era nemulţumită. Ameninţat de o ciocnire fără precedent dincolo de Hydaspes, unde suveranul regatului Magadha îl aştepta cu o armată uriaşă, echivalentă din punct de vedere valoric celei macedonene, dar mai odihnită, Alexandru admite că trebuie să se retragă. Întoarcerea are loc pe 3 rute, cu întîlnirea la punct fix, în provincia Caramania, la 10 ani după debarcarea în Asia Mică.
Alexandru cel Mare si Aristotel
În anul 323 î.Chr., Alexandru cel Mare moare, lăsînd în urmă un mare imperiu, după părerea europenilor cel mai mare din Antichitate, imperiu care cuprindea aproape întreaga lume cunoscută atunci de europeni. Hotarele aproximative ale acestuia ţineau, în apus, de la Adriatica, pînă la Oceanul Indian şi Indus, în răsărit, de la Dunăre, Marea Neagră, Caucaz şi Caspica, la nord, pînă în Sudanul african. Un teritoriu uriaş în care Alexandru a încercat să-i „contopească“ pe ocupanţi cu localnicii, oferind comerţului şl culturii greceşti un debuşeu fără precedent. Astfel apare epoca elenistică (323 î.Chr. – 331 î.Chr.), care nu s-ar fi putut concepe fără Alexandru cel Mare. Minţile lucide l-au considerat ca fiind tot ceea ce putea fi mai ne-grecesc: „Familia sa pretindea că descinde din Heracles şi, pe acest temei, putea să concureze la jocurile olimpice; însă, atît lui Alexandru, cît şi tatălui său, Filip, le lipseau anumite trăsături de caracter tipie elenice: spiritul negustoresc, simţul măsurii şi convingerea intimă că omul nu poate şi nici nu trebuie să ajungă egal cu zeii. Cînd Alexandru a cerut pentru el, după numeroase victorii, onoruri care, în Grecia, se acordau numai nemuritorilor, n-a făcut decît să asculte de obiceiurile popoarelor pe care le cucerise. Îi făcea, desigur, plăcere să dea autorităţii sale un prestigiu supraomenesc, dar n-a aşteptat, oare, să fie eroul unor numeroase acţiuni strălucite, ca să trateze pe Olimpieni de la egal la egal, să pretindă că adevăratul său tată era un zeu (331 î.Chr.), să smulgă, de la Pythia, un răspuns într-o perioadă a anului cînd oracolul tăcea (336 î.Chr.) şi să forţeze destinul tăind, la Gordiun, nodul pe care, conform unei preziceri, trebuia să-l dezlege cel ce va deveni stăpînul Asiei (333 î.Chr.)? Alexandru avea o imaginaţie foarte bogată, un dar neobişnuit la greci. Cu toate că, în adolescenţă, l-a avut ca dascăl pe filozoful cu cel mai accentuat spirit critic, învăţătura lui Aristotel s-a dovedit neputincioasă în faţa unei avalanşe de idei şi proiecte. Dar acestea s-au transformat în aventuri atît de nesăbuite, încît, în spiritele care iubeau poezia lui Pindar şi Eschil, un eventual eşec putea fi interpretat ca o ilustrare a pedepsei divine pentru lipsa de măsură“ (Pierre Devambez, Enciclopedia civilizaţiei greceşti).
Într-o carte în care studiază evoluţia ideii de libertate, publicată în 1928, Nicolae Iorga face aprecieri interesante, comparînd libertatea grecilor cu libertatea celor pe care îi numeau „barbari“. Dar cît de barbari erau, pentru greci, aceşti vecini? «Cînd cineva studiază izvoarele greceşti, scrie Nicolae Iorga, impresiunea pe care o are este că acolo existau numai greci şi numai un fel de greci». Dar nu este aşa. Vom descoperi presărate şi nume de regi traci şi macedoneni, o împletire a grecilor cu barbarii. Important este să nu ne luăm după impresii, ci după ceea ce este cu adevărat dincolo de aparenţă: «aparenţa, fără îndoială, este grecească», continuă marele savant. «Alexandru cel Mare a cetit Iliada, vrea să fie Achile, pretinde să reprezinte cauza elenică şi să răzbune războaiele medice». Şi iată reversul: «Numai că nu este aşa. Alexandru cel Mare, cu macedonenii lui, reprezintă ultima fază a unei coborîri a oamenilor din Nord». Macedonenii sînt „barbarii din interior“, deloc elenizaţi sau elenizaţi superficial şi, mai ales, deloc anexaţi. Macedonenii reprezintă o lume bine definită, cu fizionomie şi energie proprii, cu ţinte proprii. Ţăranii aceştia traci sau iliri, aidoma albanezilor de azi, întreabă Iorga, se uitau cu un sentiment de nesfîrşită veneraţie la cetăţile greceşti? Eroare. Ei nu doreau deloc să fie atenieni, să se împărtăşească de „libertatea“ ateniană, de vreme ce aveau modelul lor de autentică libertate, organică. Informaţiile pe care le avem despre macedoneni sînt din surse greceşti. Ele au ,fără doar şi poate, un coeficient de subiectivitate. Punctul de vedere al scrierilor elenice nu poate fi şi punctul de vedere al macedonenilor. Mai mult decît atît, adăuga Iorga, nu numai grecii au avut o influenţă: «cred că şi de dincolo, de la barbari, prin pătrundere sau prin imitare, care nu s-au oprit niciodată, a fost o astfel de înrîurire, exercitată, din timpurile cele mai vechi şi în chip foarte adînc, asupra poporului grecesc. Dar şi această originalitate grecească este atacabilă, după tot ce vedem astăzi din două părţi: întîi, o influenţă orientală hotărîtoare, aceea care desface, produce prima mişcare, şi, apoi, o necontenită influenţă transformatoare, care vine de la aceşti „barbari“ din Nord».
Imperiul lui Alexandru cel Mare
Toată construcţia lui Iorga este polemică. El nu admite preluarea surselor greceşti fără spirit critic. Grecii şi l-au asumat pe Alexandru cel Mare, fără ca acesta să fie al lor, dar istoria campaniilor lui este prea triumfătoare: «Bietul Darius al IIl-lea Codoman apare ca un rege minuscul, fricos şi fugar, care dispare în faţa lui Alexandru cel Mare. Societatea persană pare o societate de oameni nevrednici, incapabili de a se apăra care, cînd vine eroul macedonean, înmărmureşte în neputinţa de a reacţiona. Pe cînd explicaţia este alta: nu Alexandru cel Mare i-a cucerit pe perşi; el a bătut o armată persană, iar a doua zi după ce a bătut-o, Persia l-a cucerit, l-a asimilat, pe Alexandru. Alexandru devine, în acest fel, un Darius».
Iorga era, ca de obicei, subtil. Izvorul grec este reevaluat. El trebuie crezut şi folosit cu circumspecţie. Autorul grec a fost interesat de tot ceea ce era şi părea grec şi a ignorat restul. Acest „rest“ este esenţial şi distrugător. În personalitatea lui Alexandru cel Mare, Nicolae Iorga deosebeşte trei aspecte:1.«cînd este vorba de discuţiuni filozofice, de renumiţi poeţi elini, el este elevul lui Aristotel, un tînăr foarte inteligent şi bine crescut»; 2.«cînd este vorba de „pozat“ în faţa supuşilor orientali este un Xerses înviat»; 3.«iar la un moment dat, el renunţă la toată purpura orientală şi e gata să bea cu ai lui, care ar fi fost în stare să apuce sabia fiecare, şi să dea în celălalt, fără să se gîndească că acesta este regele Macedoniei, cuceritorul Orientului, succesorul celor mai mari stăpînitori de oameni».
Sub straturile superficiale stă fondul trac, care izbucneşte ferm cu orice prilej. Cel mai superficial apect este cel grecesc. Iorga descrie aici tipuri de mentalităţi şi este limpede pentru el că mentalitatea macedonenilor şi, în speţă, a lui Alexandru, nu este elenă. Îşi poate cineva imagina un dialog între generalul Pericle şi un ţăran din împrejurimile Atenei?, se întreabă Iorga. Pentru un om în a cărui minte ţăranul este beoţianul absolut, adică prostul fără cusur, dialogul este imposibil. Ei bine, ceea ce era de neconceput pentru Pericle, pentru Alexandru cel Mare era valabil. El dialoghează cu tracii lui, ţărani din văile macedonene. Aceştia sînt camarazii săi, oamenii cu ajutorul cărora a făcut celebrele campanii. Nu este un gest artificial, ci unul natural. Alexandru cel Mare este produsul altei mentalităţi decît cea produsă de cetăţile greceşti. Contactul cu instrucţia greacă nu i-a modificat mentalitatea rurală.
Nicolae Iorga
Foarte ne-grecească, dar foarte macedoneană este soarta imperiului după moartea lui Alexandru. Deşi Alexandru a fost monarh şi cel mai puternic om al timpului său, succesiunea nu se reglementează după regula monarhiei, prin transmitere sacră către cel mai în drept. Lupta diadohilor (generalilor) lui Alexandru este un fenomen nou în istoria Antichităţii, ne asigură Iorga. Aceştia nu au disciplina greacă şi nici misticismul monarhic al Orientului: fiecare se consideră, în credinţa unei depline egalităţii, îndreptăţit la tronul cel mare. Este aici mentalitatea obştiilor militare ţărăneşti, a acelei barbarii căreia nu-i păsa de polisul grec, de care nu s-a lăsat contaminată. Pierre Devambez are, neîndoielnic, dreptate: spiritul lui Alexandru nu e grecesc. Aristotel n-a reuşit să modifice fibra strămoşească. Pentru Iorga, Alexandru are conduita unui Skanderbeg al altei vremi. «Dar Alexandru cel Mare este un „barbar“, exclamă Iorga, şi prin calitatea aceasta este în legătură cu strămoşii noştri cei mai depărtaţi, care fac parte din aceeaşi lume barbară a regiunii Pindului, a regiunii balcanice, a Carpaţilor. Şi în figură, el are înfăţişarea barbarului: nu este nimic elenic în profilul lui Alexandru cel Mare, un profil crud, în care se vede foarte bine originea lui din văile pline de o populaţie rustică a Vestului Peninsulei Balcanice». Că Alexandru cel Mare este al tracilor, ca energie şi mentalitate, ca apartenenţă etnică şi culturală, nu şi ca instrucţie, care era greacă, este indiscutabil. Oamenii cu care a făcut campania din Asia sînt, în primul rînd, tracii Macedoniei natale. «El a mobilizat toată ţărănimea din Balcani şi cine a vrut să meargă cu dînsul – a mers; oameni deprinşi să lupte între ei, să năvălească în dreapta, în stînga, unde aveau posibilitate, oameni care trăiau într-o continuă agitaţie războinică, oameni care erau mai buni să se încăiere, decît să plece la război. (…) Grecii i-au dat o flotă, cîţiva sfătuitori; unii dintre generalii lui purtau nume greceşti, dar nimeni nu poate să ştie care este adevărata lor origine, dar, foarte probabil, era macedoneană».
Războaiele lui Alexandru cel Mare aparţin unui cerc de manifestare nordic, care-şi ia pretexte din cultura greacă. De pildă, revanşa grecilor împotriva perşilor. Este o motivaţie a elanului războinic al tracilor, care capătă, astfel, un sens. Tipul de război al lui Alexandru cel Mare, ne spune Iorga, nu era elin. Aceştia n-au făcut decît un război întîmplător, fără pregătire, fără perspective, fără plan. Energia desfăşurată în războaiele greceşti n-a fost niciodată colosală. Ele n-au nici o legătură cu războaiele şi cu ostaşii lui Alexandru cel Mare, la care războiul are o pregătire, urmează un proiect, nu se desfăşoară la voia întîmplării, nu cedează ispitelor de moment. Grecii n-au dus astfel de războaie, precizează Iorga, iar a-şi atribui tipul acesta de energie militară şi de calculare a iniţiativei este tot ce poate fi mai puţin elin.
S-ar putea spune că acest calcul vine din Iliada şi că Achile a fost eroul pe care l-a urmat Alexandru, ceea ce este perfect adevărat. Dar mii de greci au citit Iliada şi nici unul dintre ei n-a vrut să reconstituie, prin propriul efort, fapta lui Achile. Acest gest este al tracului Alexandru.
Nu toţi eroii Iliadei sînt greci şi nici măcar toţi adversarii Troiei nu sînt cu adevărat greci. Iorga, care citea atent textele vechi, a reţinut diferenţele: «Odinioară, viaţa se scurgea de la Nord la Sud, scria el. Macedonenii şi Tracii se supun Atenei şi Atena are nevoie de mijloacele Spartei, dar, acum, Sparta este învinsă de Teba. Vedeţi că s-a schimbat rostul lumii: regiunile uzate fac loc regiunilor proaspete. Deasupra Beoţiei există Tesalia, care este o zonă în care se creşteau cai, iar Atena este o regiune în care se făcea negustorie. Sparta este o regiune de moşneni, Beoţia este o regiune de văcari, iar Tesalia, cum este pusta ungurească astăzi, este, aşa cum am mai spus, o regiune unde se cresc caii. Achile, care vine de acolo, este, înainte de toate, un cavaler, de aceea se spune că în Iliada există şi o parte pe care am putea-o numi Achileiada care s-a adăugat, părţii lui Agamemnon, care este de la Tirint şi Micene. Agamemnon este omul de jos, iar Achile este omul de sus. Se poate ca rolul lui să fi fost impus în Iliada în măsura în care Tesalia s-a impus vieţii greceşti». Sus şi jos înseamnă Nord şi Sud, iar venirea lui Achile din Sus înseamnă venirea din Nord, adică din zonele tracice. Exegeza operei homerice vădeşte, de altfel, realităţi etnice mai complicate decît reprezentările simple ale celor două tabere: troieni şi greci».
În imperiul macedonean, pornit din Balcani şi de la Dunăre, şi-a găsit modelul Imperiul Roman de mai tîrziu, de la care se revendică cea mai mare parte a Europei, model care nu poartă însă o ştampilă occidentală, ci una a Sud- Estului european, în comunicare directă cu Orientul Apropiat. Vatra lumii moderne a fost creată de Alexandru cel Mare. Nu este întîmplător că, odată cu creşterea sa, Imperiul Roman gravitează către răsărit, către centrele imperiale macedonene. Fenomenul de repetiţie este foarte important: Alexandru era influenţat de Troia, Roma a fost captivată de exemplul lui Alexandru, iar Constantinopolul, ultima mare capitală a Imperiului Roman, care-şi declara originea troiană, este ridicată alături de Troia. Există un Bizanţ înaintea Bizanţului, de a cărui consistenţă şi realitate trebuie să ţinem seamă.
Pierre Devambez
Vorbind despre modul în care occidentalii se raportează la aceste fapte, Iorga le constata neconcordanţa. Explicaţia le-o găsea în distanţa faţă de fenomen, adică în superficialitate sau ignoranţă. «Oamenii aceştia judecă astfel, trăind cine ştie unde, neavînd contact direct cu formele prin care s-a perpetuat acea barbarie de pe vremea tracilor şi a macedonenilor în vremurile noastre, nevăzînd ultimul ei termen, care nu este numai înaintea noastră, dar chiar noi sîntem în acest termen, pentru că noi trăim în mijlocul acestei societăţi şi ne dăm seamă de lucruri de care istoricii îşi dau seamă cu mult mai greu, căci trecutul trăieşte în prezent». Cartea Evoluţia ideii de libertate era un curs universitar. Epoca însă gîndea astfel şi ea. Mihail Sadoveanu, emul al lui Nicolae Iorga, era în acel moment unul dintre promotorii autohtonismului, unul dintre cei care credea că „morţii poruncesc celor vii“ şi că vechile forme de viaţă socială a băştinaşilor sînt decisive pentru spiritualitatea românească. Referindu-se la concepţiile neavertizate asupra acestor realităţi, Iorga scria: «Dar acei care nu văd viaţa actuală a regiunii Carpaţilor, a Peninsulei Balcanice şi a părţilor vecine din Ucraina şi din Ungaria, care nu cunosc acest Sud-Est european, aşa cum este astăzi, în cea mai mare parte cu aşezămintele vechi, cu spiritul politic de care au fost însufleţite acele timpuri, aceia natural că nu înţeleg, după simple izvoare, ceea ce noi înţelegem prin contactul cu o realitate vie şi, mai mult, prin partea din această realitate vie care se găseşte şi în noi înşine. NOI ÎNŞINE SIMŢIM TRACIC şi MACEDONEAN». Iorga, care n-a etalat vreodată manii de substrat, revendică dintr-o perspectivă foarte modernă valoarea substratului tracic şi macedonean, mai bine-zis îi evidenţiază valoarea, prin care ea, la rîndu-i, îi revendică pe urmaşi. Alexandru cel Mare nu este un fenomen secundar elenic, ci o tipică manifestare tracică, un test al capacităţii acestei lumi europene de a face istorie universală şi de a participa la ea. Modelul lui Alexandru cel Mare este unul dintre marile modele ale istoriei occidentale, o datorie a acesteia, uitată, către răsăritul mediteranean al Europei.
Se ştie că Alexandru s-a închinat lui Amon, că s-a căsătorit cu o asiatică, că a făcut accesibilă propria sa armată celor învinşi, că a făcut din căsătoria macedonenilor săi cu fete de nobili persani o acţiune sistematică. Care este rostul acestor gesturi? Ce l-a făcut pe Alexandru cel Mare să treacă peste atîtea interdicţii, să înfrunte toate nemulţumirile şi comploturile care au decurs din aceste neobişnuite gesturi pentru lumea din care venea? Sensul de ,.cel mare“ al supranumelui său se va lămuri, poate, răspunzînd la aceste întrebări.
Moştenirea pe care acest trac a lăsat-o Europei moderne vine tocmai de aici, din încălcarea tradiţiilor greceşti. (…) Abel Bonnard, îl completează în mod fericit pe Nicolae Iorga:«Ceea ce trebuie înţeles este, mai întîi, că Alexandru nu era grec, că nu avea nici un motiv să accepte, ca pe un lucru de la sine înţeles, diviziunea oamenilor în două rase ireductibile una la cealaltă, aceea a grecilor şi aceea a celor care nu sînt greci şi pe care aceştia din urmă îi numeau barbari. Această disociere făcea din Alexandru, stăpînul lumii, un barbar? El şi-a pus întrebarea, nu se putea să nu şi-o pună».
Dacă, iniţial, cuvîntul „barbar“ însemna cel a cărui limbă este o bîlbîială, un strigăt animalic, mai tîrziu capătă un sens discriminatoriu precis, de fiinţă grosolană, incultă, inferioară, născută pentru sclavie. «Acest sens „rasist“ al cuvîntului barbar se observă, cu toată claritatea, la Platon. Pentru autorul Republicii, barbarii sînt, „din natură“, duşmanii noştri. Ura pe care le-o purtăm este „naturală“: trebuie să ducem deci război cu ei şi să-i nimicim.» Pentru Aristotel, care l-a învăţat pe Alexandru să gîndească, barbarii nu sînt numai barbari „din natură“, ci sînt şi sclavi „din natură“. Astfel, dintr-o scrisoare adresată lui Alexandru, şi din care Plutarh ne-a păstrat cîteva rînduri, Aristotel îl sfătuia pe suveran «să-i trateze pe greci ca un tată, pe barbari ca un stăpîn, pe cei dintii ca pe nişte prieteni şi intimi, şi să-i folosească pe ceilalţi aşa cum se folosesc animalele sau plantele». Pentru Alexandru, care, dimpotrivă, rezistă în această privinţă părerii maestrului său, nu există cîtuşi de puţin greci sau barbari „din natură“. În această chestiune, naşterea şi sîngele nu înseamnă nimic; devenim, una sau alta „prin cultură“. Acesta este sensul revoluţionar al aventurii lui Alexandru cel Mare. E limpede că aceste opinii dădeau tonul gîndirii greceşti din vremea lui. În capodopera sa „Ifigenia“, Euripide o făcea pe nefericita fiică a lui Agamemnon să rostească acest vers oribil : „Barbarul este născut pentru sclavie, iar grecul pentru libertate” Antagonismul greci – barbari devenise o axiomă. O mentalitate datorită căreia tot ceea ce este bun este grecesc, tot ceea ce este rău vine de la barbari. Simplificatoarea viziune a pătruns adînc în cultura greacă, constituind o perdea densă faţă de culturile şi realizările popoarelor din jur. Moştenim de la greci o viziune exclusivistă, pe care cercetătorul modern al culturii şi civilizaţiei antice este adesea obligat s-o corecteze. Unul dintre primii şi în orice caz cel mai mare novator al ideilor eline a fost Alexandru cel Mare. Pentru el, care era „barbar“, barbarul nu putea fi, din naştere, sclav, iar grecul, din naştere, stăpîn. Marele suveran a încercat să elimine această prejudecată, plină de consecinţe, prin contopirea popoarelor. Într-un limbaj uzual astăzi, Alexandru cel Mare este primul „internaţionalist“ al lumii. Superioritatea viziunii lui de este evidentă şi în faptul că n-a încercat să întoarcă ecuaţia grecească „pe dos“, să facă din barbar, un stăpîn „din natură“, iar din grec, un sclav „din natură“. Un pas important în această clarificare l-a constituit campania din Egipt şi mai ales întîlnirea cu învăţătura lui Amon Ra. Era altceva decît credinţele greceşti, mai aproape de hibrysul sufletului tracic. Pentru Amon-Ra, oamenii nu se împărţeau în greci şi barbari. Ei erau mai presus de aşa ceva, dar se împărţeau, şi ei, în două: oameni vituoşi şi oameni lipsiţi de virtute, oameni buni şi oameni răi. Acest element raţionalist al judecării oamenilor a devenit ideea directoare a lui Alexandru cel Mare. Iată ce-l face să-i pună alături de macedoneni pe greci şi alături de aceştia pe persani şi toate popoarele cu care voia să trăiască în concordie. Nu întîmplător i s-a adus acuza că s-a închinat lui Amon şi că asta-i răpeşte legitimitatea de suveran. Obiecţia era „greacă“. În numele aceleiaşi egalizări a popoarelor a introdus Alexandru obiceiul „plecăciunii“, fără a face din respectarea lui o obligaţie. Dar atunci cînd nepotul lui Aristotel, Calisthenes, în numele aceleiaşi divizări „rasiste“ în greci şi barbari, a protestat împotriva adoptării acestui obicei persan, Alexandru l-a sacrificat fără milă, ca pe un reprezentant al unui exclusivism elen contrariu politicii sale. Marele suveran dorea împăcarea şi concordia tuturor popoarelor.
Rămîne celebră în Istoria Antică scena căsătoriilor de la Susa, unde macedonenii şi grecii lui Alexandru cel Mare iau în căsătoriile fete persane, pentru a uni, prin copii, ginţile. A fost o mare ceremonie, fastuoasă, care exprimă, în cel mai înalt grad concepţia şi pacea universală la care visa Alexandru. Micile separaţii nu-l interesează. Sensul vieţii sale este prietenia. El nu vorbeşte ca membru al unei comunităţi mărunte ci ca al unei mari comunităţi omeneşti. El doreşte să împrietenească oamenii. Cucereşte, dar se lasă cucerit de universul celor cuceriţi. La capătul lumii, indianul Poros, inamicul său, devine prietenul său. Fraternizarea este semnul lui Alexandru cel Mare, descoperitorul şi înfrăţitorul de popoare.
După veacuri, un apostol şi un mucenic al prieteniei a fost tot un om din spiţa foştilor ,,barbari“: Panait Istrati, care a pus mai presus de orice prietenia şi a murit lipsit de alinarea ei.
Dar acest excurs nu poate fi finalul prezentării modernului Alexandru cel Mare, modern tocmai pentru că nu era grec, ci barbar şi pentru că voia dizolvarea exclusivismului grec în „barbarie“. Bonnard scrie: «pentru prima dată, cel puţin în lumea occidentală, ideea că toţi oamenii sînt fraţi apare aici indirect exprimată». Interesant este că lumea occidentală devine extrem de extensibilă atunci cînd îşi asumă bunurile ne-occidentale. Ideea aceasta a fraternizării universale, înfăptuită printr-o acţiune măreaţă de proporţii „mondiale“, nu ia naştere în lumea apuseană, ci în răsăritul Europei şi este opera unui trac îndrăgostit de cultura greacă, care-şi pune energia nativă în slujba unui scop care este la antipodul exclusivismului elenic. Alexandru cel Mare a arătat, pentru prima dată, că toţi oamenii sînt cetăţenii lumii, deci, sînt oameni egali. El văzut şi a demonstrat, prin toată viaţa lui, că „barbarul“ nu e cu nimic inferior „grecului“. A realizat, de altfel, cu tracii lui un imperiu nevisat vreodată de eleni».

COMENTARII DE LA CITITORI